plouă cu tunete și îmi inundă busola
și un fulger îmi bagă mințile-n cap
bat la poarta cu numărul cincizeci și șapte
și-mi răspunde femeia din curcubeu născută
ce mă lasă uitat cu impresia voalată
pe blitzul dintr-un fulger
și-n banca de la poartă
o fotografie plânsă
întinde mâna
udată

dau să plec cu privirea din lumina întunericului
dar mă ironizează când o iau în brațe
încerc să-mi agăț niște vorbe
de viitorul tăcerilor
nepricepute
și ele voalate

mă trezește o palmă de bătut covoare țărănești
și dau să mă ascund oblic de frică
într-o căpiță din visul unicului drum
cel ce pare că nu mă mai locuiește
pe strada de la numărul cincizeci și șapte
e trist și luat cu împrumut de pe la case
preșul de la intrare
țesut din timp
ascultă fix
de bătătorul de covoare.