de când ți-am atins pielea buzele mi-au crăpat ca un pahar de șampanie
moartea dă pe-afară și înțeleg în sfârșit ce-mi spui
doamne mă uit la tine cum dormi și nu-mi vine să cred
ce fortăreață ai lângă glezne, câți soldați te păzesc și cum
tremură asfaltul sub tălpi, în loc de privire un templu nelocuit
lăsat pradă mâinilor mele, am jefuit tot, e pustiu, vid
nicio moleculă de poem, și totuși dimineața te ridici iar din mine
ca o pleoapă leneșă, înveți iar să stai vertical, să pronunți câteva silabe
te scuturi de rămășițe ca de o placentă inutilă
te-ai mai născut și azi o dată, râzi și împrăștii mărunțișul la picioare

când suntem împreună nu avem nevoie de translator
mă furișez în frumoasa analfabetă, tu în vânătorul de cerbi
până trece ziua eu învăț deja pe de rost mersul tău
iarba încolțește mai repede chiar aici printre rânduri
ceata de îngeri care-mi era sortită dă năvală, atunci ești derutat
nu știi dacă este zi sau noapte, unde te îndrepți
dacă trebuie să ridici jaluzele sau să tragi inima mai jos în stomac
nu contează ce limbă se vorbește în orașul ivit între noi
dacă sunt străzi, stâlpi de iluminat, lilieci
sau că efectul placebo e un nor tumefiat

stăm goi în pat ca niște clepsidre fără nisip
ne umplem unul cu altul, un soi iarnă, transparenți
până dincolo de hematii, văd calota polară cu urși întinși pe banchize
mi se face foame să-ți deschid coastele, să aprind iar lumina