Când iar în lut din lumea lui trufașă
Coboară omul preamărit din fașă,
Sculpturi măiestre somnul îi veghează
Și urne țin durerea veșnic trează.
Și zace el sub semnul altui rost
Ce se cădea să fie și n-a fost.

Iar câinele sărmanul, cum e el
Și paznic aprig și amic fidel,
Ce-ți dăruie și inima lui mare,
Și viața pân`la ultima suflare,
Se stinge fără slavă, ca în cer
Să nu-i primească sufletul stingher.
Iar omul, gâză plină de trufie,
Vrea cerul numai pentru el să fie!
O, jalnic om, făptură de o clipă,
Puterii orb ești fără de aripă,
Un boț în lume ridicat din huma-i,
Ce nu inspiră decât silă numai,
Dezmăț iubirea, zâmbetul minciună,
Fățarnică pe buze vorba-ți sună,
De te-ai vedea aievea precum ești,
Jivinele te-ar face să roșești!

Tu ce privești modesta urnă, pleacă!
Cei plânși de tine nu-s aici să zacă.
Cel mai fidel din câți pe lume sânt,
Amicul meu - el zace în mormânt!


*Monument înălțat de către Byron în grădina lui din Newstad.
În testamentul său din 1811 poetul ceruse ca rămășițele lui pământești să fie îngropate alături de câinele credincios.