Adîncuri nesfîrșite
poezie [ ]
nimic spectaculos





Adîncuri nesfîrșite...

M-am ridicat din mine,din adîncuri nesfîrșite.
Din sufletul strivit sub povara vieții irosite.
Și-am așteptat să vină ninsoarea unui gînd deschis,
Dar n-a venit decît ideea vagă a tot ce-a fost invins.

Mă ascunsesem de lume și de mine de-o potrivă,
Într-un ungher de suflet ce plutea în derivă.
Am fost gasită de ideea că aveam să fiu iubită,
Și-ntoarsa în lumea din care fusesem izgonită.

Oare mă miră? De ce mă mai întreb?
"A fugi" este cosmarul real al bietului cerb,
Ce-a căutat printre bucăti de sticlă,
Un vis frumos ce abia se înfiripă.

M-am mai zbătut odată pentru cea care am fost,
Dar am văzut că totul chiar totul n-are rost.
Și m-am întors in mine profund dezamagită.
Și am rămas acolo sperînd că am fost iubită.

Acum mi-am ridicat un zid de apărare
Să nu mai pot ieși nici dacă aș fi în stare.
Înlănțuită cu zale grele și amare -de vise,
Am prefăcut în aur,cosmarul păcatelor promise.

De-atunci stingheră, hoinăresc prin suflet
Și îmi aduc aminte de iluziile de mult apuse,
Cînd tropotul de viața m-a aruncat in larg,
În lumea cea normală de care am vrut să scap.

N-a să mai ies și voi muri acolo,
Cu parul alb și sufletul de rouă.
Am să arunc oglinzile deșarte,
Prin care lumea se strecoară să se adape.