pledez vinovat în fața singurătății

eliberând măștile una câte una

ecoul ultimului cuvânt e dur

mai dur decât cuvântul în sine

liniștea cu scrupule de femeie

îmi intră încet prin piele

inoculând amintiri

iată-mă

abandonat prin circumvoluțiuni

în orașul copilăriei

străzile sunt aceleași

casele vechi au fost înlocuite de altele noi

smochinul bunicilor

înflorește în ochiul meu stâng

fără lacrimi, fără regrete

ofrandă e gândul acesta viu

într-un ritual al uitării

moartea îmi imită dragostea

cu un frison, pleoapele îmi imită viața

cu o clipire

timpul își trece ultima caravană

prin pustiul alb