Placenta maternă
nedezlipită încă de cuvântul pe care-l strig, -
seducție a mirosului greoi
din care nedezlipit, sunt.

Născut pentru jumătatea de viață
cea a barbarilor, cei pe jumătate născuți, -
la adăpostul acestui urlet continuu
încerc să am curajul să mă nasc pentru moarte.

Eu să fi fost acela care aș fi putut gândi
faptul omului că este egal cu întâmplarea sa?
Eu să fi fost acela care să fi văzut
măreția pietrei că e totuna cu măreția muntelui?

Placentă sângeroasă,
strigăt de mamă, urlet născător
de durere ființândă, de
ombilic neretezat!

Eu nu am vroit să mă nasc, -
nu, nu eu am vroit să mă nasc,
de pustia morții
n-am vrut să mă încoronez,

și nici de această încorporare.

Placentă care-mi ține loc de aripă, -
sângele care-mi ține loc de văz, -
acest miros care-mi ține loc de muzică, -
nedesăvârșitul cântec.

Întronând singura a mea existență, -
pe care merg cu două picioare
drag de soldat al patriei
lăsat în frigul de dintre două războaie

Și deodată, explodează punctul gânditor.
Vai câtă credință și câtă
înțelegere a celor pieritoare.
Atâta lumină într-o parte, într-o parte
cum să nu o ajungă întunericul ei.
Ce ecou să fii...
Dânsa, piatra se luminează odată cu întunericul ei
noi, mai grăbiți, ne întârziem întunericul.
Punct gânditor explodat
o grabă numai, și atât.

Ooo... țipăt jalnic
urlet schimonosit
al neputinței decât de cuvinte, -
al clădirii cu oase pe dinlăuntru -
iar nu cu oase dalbe pe dinafară dalbă.

Ce răcnet pentru o biată piatră născută prelung.
Ce nefericire de a fi.
Cutuma morții egală
pentru tot ceea ce este.

Placenta luminii, arzătoarea placentă a luminii
născând-o pe jumătate.
Înfigând-o ca pe-o suliță în pieptul primitor al morții.

Ia-mi ochii înapoi, mamă, -
auzul ia-mi-l înapoi, mamă.
Dragoste este ce sunt.
Aceasta este predestiinată morții.

Nu mă îmbogăți,
însingurează-mă numai cu a iubi, iubire.

Lasă-mă, mamă
să-mi moară numai felul
îndrăgostirii,
placenta sângerează
ia-ți-o cu nenăscutul de mine, cu tot,
înapoi!