Mulți ani, foarte mulți, de atunci au trecut;
Într-un regat, pe țărmul mării azurii,
Trăia o fată pe care-o veți fi cunoscut,
Pe numele său Annabel Lee;
Și trăia acea fată doar cu un singur gând:
Să mă iubească și să o pot iubi.

Eu eram un copil, ea era o copilă,
În regatul mării azurii,
Dar ne iubeam cu-o iubire mai presus de iubire –
Eu și a mea Annabel Lee,
Cu o iubire pentru care serafimii din ceruri
Nu-ncetau a ne pizmui.

Și aceasta a fost pricina pentru care, demult,
În regatul mării azurii,
Un vânt suflă dintr-un nor, înghețând
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Atunci nobilele-i rude-au venit
Și-au dus-o departe spre miazăzi,
Ca s-o așeze într-un rece mormânt
În regatul mării azurii.

A îngerilor ceată fiind tristă în cer,
Fericirea noastră ne-o pizmui;
Da! acesta-a fost motivul pentru care (o știe oricine
În regatul mării azurii)
Un vânt dintr-un nor suflă într-o noapte,
Înghețând și-ucigând pe a mea Annabel Lee.

Dar dragostea noastră era cu mult mai presus
Decât a celor mai vârstnici ca noi
Și a celor mai înțelepți decât noi,
Și nici chiar îngerii din ceruri de sus,
Nici demonii din adâncuri de mări nu vor ști
Să despartă vreodată sufletul meu
De acel al frumoasei Annabel Lee.

Căci n-apare luna-n zări, fără să-aducă visări
De la frumoasa Annabel Lee,
Și nici stele nu se-aprind, fără să văd strălucind
Ochii lui Annabel Lee;
Și când noaptea creștea, stam pe mal lângă ea,
Draga mea, scumpa mea, viața și mireasa mea,
În mormântu-i de pe țărmul unde valurile cântă,
Unde marea azurie veșnic se frământă.

Traducere de Petru Dincă