Mi-i dragă țara mea; e-o drgoste ciudată
Pe care mintea mea n-o poate-nvinge.
Nici gloria plătită greu, cu sânge,
Nici datinile sfinte de-altădată,
Nici liniștea încrederii depline
Nu pot avea vreun farmec pentru mine.

Dar îmi sunt dragi - de ce? nu știu nici eu -
Pădurile întinse care foșnesc mereu,
Tăcerea rece-a stepei și râurile care
Cuprind, când se revarsă, câmpia ca o mare.
Îmi place cu căruța să merg pe-un drum de țară
Și, ostenit, să caut cu ochii, pe-nserate,
Tot așteptând în cale să-mi răsară
Un sat cu luminițe tremurate.

Îmi place-un foc de paie-n câmp
Și la popas un șir de care
Mestecenii pe câte-un dâmb
Înalți și albi peste ogoare;
Îmi place grâul adunat
Pe arii, claie lângă claie,
Și casa cu-nveliș de paie
Și-obloanele de lemn crestat;
Și-n seri de vară sânt în stare
Până târziu să tot privesc
Cum joacă și se veselesc
Þăranii la vreo sărbătoare.