La piciorul pianului negru doarme o broască țestoasă.
Carapacea ei îmi trezește inspirația poetică.
Caut cuvintele rătăcite în ridurile broaștei țestoase.
O scânteie poetică se lovește de piciorul pianului.
Deodată gândul meu transformă broasca țestoasă într-o tânără.
Întind mâna să o ating.
Cuvintele se zăpăesc între ele în gură.
Fac un pas cu mâna întinsă spre tânăra fată.
Neatent mă împiedic de broasca țestoasă și dau cu capul de pian.
Clapele pianului scot un zgomot asurzitor.
Inspirația mea poetică dispare.
Ce crezi tu cititorule că fac eu?