Fă-mi plata, te rog! Trebuie să plec.
Închid un ochi și văd
mari adevăruri solide. Îl deschid,
și lucrurile se fac mai mici,
și văd cu doi ochi
mai puțin decât cu unul,
și văd cu doi ochi jumătate
din cât văd cu unul...


Plata, vă rog! Nu mai am nimic
de cerut - o meduză volatilă
îmi locuiește craniul -
și trebuie să plec, văzând mai puțin,
și trebuie să văd cât mai puțin
ca să mai pot rămâne la masă -
și nu mai e decât un albastru
curat, pe care ne putem așeza
cele mai clare răspunsuri:


Da, recunosc, știu că oamenii au,
în general,
două picioare, două mâini,
câte doi ochi și o singură frunte -
și altceva nu mai știu.
Știu că oamenii se-nmulțesc,
în general,
prin iubire, doi câte doi -
și altceva nu mai știu nimic.


De aceea nu-mi mai puneți întrebări -
altceva nu mai știu. Plata, vă rog!
Și stingeți odată această cumplită
lampă scormonitoare, de iad,
care-mi bate în ochi!...
V-am spus tot, vă jur! La urma urmei,
din câte adevăruri se compune un om?...
Plata, vă rog!
Voi, picioare murdare,
rămâneți afară!...




* Nevoia de cercuri(1966)