Printre șiroaiele luminoase de mașini
și trume de oameni inegriti de umbrele
nopții din mușuroiul de ciment,
o ultimă scenă de natură criminală
generată de cel mai primar instinct:
cel de a supraviețuii.

Pe cimentul rece fulgi albi de înger.

Cu ghearele infipre adânc în leșul
unui porumbel,un uliu se hrănește.
Îngroapă-n pipeptul cald un cioc de lame
și smulge cu putere ultima suflare albă.
Înghite lacom inima,plămânii și ficatul.

Doi trecători îl sperie și-și întinde aripile
lunigi și negre ca pe o pelerină a morții.
Un fenomen atât de firesc provoacă greață
animalelor bipede,ce parcă nu-și amintesc
de modul în care se mănâncă între ele.

E totuși ultima minune între cuștile
de beton,un fel de aducere aminte
a unei epoci primitive,privită cu dezust.
Dar nu-i nimic mai firesc decât un uliu
hrănindu-se cu un porumbel în mijlocul
junglei,astăzi de asflat.

Apoi uliul se-ntoarce învingători,tronând
pe pradă sa ca un măreț monarh.
Cel puternic supraviețuiește,mănâncă.

E cel mai evident semn că natrua
nu trebuie privată de libertate,ci de oameni.
Ea va rămâne neschimbată,și uliul va
vâna în continuare porumbei,
chiar și în orașe,fără să-i pese de
oamenii ce-l privesc scârbiți,uitând de
unde au plecat de fapt.

Sfârșitul va venii abia atunci când
uliul va intra în supermarket
și va cere un pui crescut cu chimicale
într-un spațiu de 10 cm pătrați,
ambalat în țiplă.