Frumos mai e adesea când ninge-n urbea noastră,
Și vezi pe străzi cum saltă gigantice troiene,
Vezi oamenii cu fețe aprinse, la fereastră,
Tocând mărunt din buze impudice blesteme.

Frumos e când vin fulgii, ca perii unei perii
Și mângâie văzduhul cu plecăciuni adânci,
Și, parcă ne împușcă din ceruri, artilerii,
Sau stropi de valuri albe, izbindu-se de stânci.

Frumos e după-aceea, când a-ncetat calvarul
Și trecătorii pică, făcându-și vag mătănii,
Copiii ies afară, legând la gât fularul
Și-și trag printre tramvaie scheleticele sănii.

Cu mâini înmănușate, ies gospodarii-n stradă,
Ca să –și dezmormânteze mașina îngropată
Și iau cu-ndemânare trei tone de zapadă,
Atâta cât încape pe marea lor lopată!

Și cară cu grăbire, cât nu e încă seară,
Că noaptea vine iute și gerul dur nu iartă,
Oprind adesea lucrul, nevestelor să ceară
Să le aducă-o vadră de țuică bine fiartă.