Șoseaua, becurile nestinse la 7 dimineața,
tu, așteptându-mă în mașină.
Dincolo de tăcerea asta
n-ar mai fi nimic.
Aseară am vorbit despre noi
și n-am mai adormit până înspre ziuă

Ce greu a luminat dimineața…
parcă rămăsese uitată în zațul de cafea
în care mi-a ghicit ieri doamna Angela.
Pe genele mele era februarie lung
într-o joi în care n-am avut chef să vorbesc cu nimeni,
altfel n-avea ea de unde să știe
că tu nu-mi mai aparții.
Aș fi vrut să-ți spun toate astea,
nu se mai încălzea în mașină și tremuram
în ritmul motorului abia pornit.
Suntem egal vinovați de tăcere –

…mi-a mai zis că vede o prăpastie, ceva ce se rupe între noi,
cred că e doar plânsul din mine,
atunci când ning ca o ultimă zăpadă.