Members comments
Views: 7060
|
agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
 |
|
|
|
|
||
|
|
         
| |||||
| Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
 |
|
|||||
|
||||||
|
agonia 
￭ No risks 
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by Dragoș Vișan Sărut pieziș Câteodată iarba se întoarce împotrivă-mi râurile pornesc înapoi pe priviri săpându-mi în orbite albii inverse răni de os adânc dat totul e o părere adevărul nerostit nesfârșit adevărul e întotdeauna altul eu sunt somnul firii veghea răsturnată și mă nasc mereu și mor de fiecare dată ca o rază a însingurării sărutând pieziș creștetul și tălpile lumii. Urcuș Și când codrii fără lacrimi își întorc înspre noi priviri de aramă spaime de argint asemenea unei turme de nouri intrând într-un staul albastru și staulul acela când e cerul topit în osul de boltă al soartei atunci se aude respirând într-o depărtare dinăuntru taina zămislirii noastre și a nesfârșitului șir de iubiri din care c d o n b â o c r u â m în ochiul legănat al făgăduinței. Somnul tău iarăși Niciodată nu mi-au trecut prin gând obiecte mai fragede mai instabile mereu gata să lunece dincolo de propria lor margine în neant niciodată nu mi-au căzut în mână vise mai dense mai clare în nesecata lor metamorfoză și mai înșelătoare totuși a decât somnul tău f e cu părul de cocori galbeni e m cu gâtul de fântână răcoroasă m cu umerii de fluturi de mentă e a cu sânii de sâmburi de aer dulce i i a e m m e e f a Azi noapte somnul tău se arătase plin de copaci volatili de rouă obosită de pietre blânde prin amprentele lor tremurătoare alergau mistreți de răcoare în adieri speriate lilieci de ceață cădeau sfâșiați de visare în timp ce târâtoare păsări de hidrargir înaintând spre nadir răneau obrajii orbi și atât de sticloși ai melancoliei Îmi amintesc încă și șerpii aripați de cloroform ce ți-au mișunat cu guri de moarte cu țipete albe cu patimă mută toată noaptea prin mișcarea abia perceptibilă a somnului tău ca un cuib de tăgadă plutind peste fruntea mea de veghe neagră în așteptare în deznădejde Îmi amintesc încă și de aceea nu mă întreba de ce privirile mi-au rămas deasupra ta aninate ca o ploaie retezată la jumătate ca o lumină sugrumată în calea ei și de ce cuvintele dintre noi își tremură absența tânguitoare într-o tăcere atât de albastră. Avertismentul umbrei Să nu te încrezi în astâmpărul florilor ele vor rupe mincinosul armistițiu de seară să nu te lași înșelată ele vor arunca în aer curând străjile de umbră scuturile de tăcere care te apără Volatile iscoadele de pe acum se aud strcurându-se tiptile prin suspine și fluturi Și vor năvăli pe ascuns adieri de pirzanie miresmele ucigașe cuțitele de polen și alte arme albe ale trădătoarelor flori în miezul amețit al nopții rănindu-ți sânul cu o îndurerare de neînțeles în îndurarea lor pierdută. Un noroc orb Între pietre de vis măcinând puzderii de fluturi de treflă într-o dulce spaimă silesc norocul să-ți ningă să-ți crească la umeri o iarbă mereu enigmatică la mijloc un șuier de șarpe blând la picioare o cădere de pasăre triumfătoare Și ning așa prin cerul tău nevăzut un semn făcându-mă că uit ce fel de noroc ni se macină între priviri un noroc orb de fluturi de treflă fără drum fără zbor o mângâiere duioasă prin toată asprimea timpului rănit o dezmierdare neagră prin înghețul tot de nenoroc al pierdutului plâns. În sărut Șarpe de văzduh trandafiriu trecând spre mine o punte răcoroasă de miresme măr rostogolit de uitare pe iarba timpului stol de păsări înclinate lunecând mereu spre polul magnetic al tăcerii și noi rătăciți amândoi în sărut când echinocțiul de toamnă cumpănește lumina și umbra cu umerii tăi într-un nevăzut și cosmic balans. Atâta am nins Noaptea prin noi trece acum ca viscolul foamei prin lupi Atâta am nins unul și altul altul prin unul și parcă altul prin noi că am ajuns și sufletul să ni-l ningem în dragoste cu fulgi imenși de tăcere Un suspin prelung de vifor târziu de spulber orb ca de departe se aude viscolind prin noi strecurându-se cu o sălbăticie îngenunchiată prin oasele albite de dragoste Nu te uita înapoi din sufletul nostru nins o c h i i g o i a i s i n g u r ă t ă ț i i sclipesc îngrozitor de aproape. Iarna oblică De-a stânga tăcerii prin trupurile iarna noastre uitate sticlindu-și rigoarea fără tăgadă Niciun fulg de omăt n-ar putea fi imaginat în afara căderii sale nevisate prin alt timp fără ore timp numărat fără de soț întotdeauna o n b i l n i g c â n î d n s p r e O ninsoare fără de nume ne caută de uitare vom fi iarăși atât de adânc troieniți până la hotarul mișcător al tăcerii Infraroșu Trecând de spectrul vizibil al iubirii un foarte profund trandafir infraroșu mi-l smulg din crucea trupului exact de acolo de unde ni se pare că sălășluiește sufletul când ne îneacă tristețea Ridic din mine acest trandafir invizibil până la primejdia de a-mi pieri gura de a-mi seca ochii într-un foc transparent ca aerul cel mai limpede și mai pur Las să mă piardă acest trandafir infraroșu pentru ca să te pot fără ochi privi striga fără gură în timp ce-ți arunci părul într-o despletire oarbă de lăstuni aprinși de păduri topite de râuri înspăimântate alunecând pe fața nevăzută a lunii. De timp uitat Timpul uitat prin noi așezat pe semne pe oase pe nesimțite a crescut asemenea unor cristale nostalgice de vis transparent În păsările moi de ceață sună prelung amintirea un zvon rănit de întoarceri zvâcnind de parcă fiecare pas ce ni-l clatină înclinarea acestor drumuri târzii din adâncul nostru stârnește un clopot și altul o cascadă de clopote Și în timp ce trecem prin toamnă gândind că nu ne-a rămas decât dragostea oasele noastre vibrează prelung de timp uitat de nostalgii cristaline făcând să zvâcnească o moale durere în ceața din păsări. În umbra urmei În vreme ce îmi pierdeam aripile și nopțile se târau în genunchi și eu le imploram zadarnic: ridicați-vă ! luați pildă de la mine nu vedeți oare ce drept mă înalț ca un stâlp al rușinii ? ...în vreme ce timpul se auzea căzând în rotunjimi putrede de văzduh asemenea merelor neculese prin toamne neiertat de târzii și eu mă lăsam umblat bântuit de mii de șerpi monștruoși termite cuminți ce luaseră numele căinței …în vreme ce eu păream a fi un revers al iubirii tu treceai o pustietate albă părând însuți a fi arderea vineție și volatilă a unui viscol unei ninsori unui crepuscul Și nu mai aveai de unde să visezi marele păcat trandafirul pe care-l prefăcusem în pasăre pasărea pe care o preschimbasem în arici de rouă în umbră de jder în amintire pierdută călătorind cu sânul tău prin uitare o cupă de ceață spartă o gură de moarte dulce Tu de mult respirai un văzduh nefiresc și nu mai aveai cum să mă vezi aieve în urma umbrei în umbra urmei pe mine și noaptea și căința și crima de a fi strivit în dinți clipa ca o frunză pe apă și păcatul de a mă fi lăsat până la capătul meu și al lumii copleșit de iubire. Din privire afară În acele ceasuri din privire afară de palide când se face într-o clipă fără iertare o iarnă adâncă liliecii surprinși în zbor încremeniți dintr-o dată de neantul rigid al văzduhului îmi cad o ploaie încă vie o grindină încă înspăimântată pe suflet și arici abia mai au timp prinși în tranșa lor hibernală să ajungă orb lunecând în oasele mele târzii ascunzându-se în scorburi de somn în îngeri pentru cine știe ce crime imaginare condamnați la ninsoare aleargă pe jumătate morți de frică tot în mine să se ascundă și se împiedică câte unul de frig și până să se ridice acela cade altul altul cade astfel că mereu până să ajungă în mine e un înger căzut în preajmă pe lespezile acelor ceasuri palide pe câte un înger înfricoșat ningând câte puțin o fulguire abia vizibilă din nevăzute răni îngerești Scorburile de somn spații de uitare se deschid în mine adânci pentru toată suflarea în acele ceasuri palide dorm pești pustii în îngustele golfuri din degete pupe oarbe de fluturi prin sânge se surpă păsări-șopârle și șerpi aripați semănând a lupi aducând a oameni străjuiesc picotând de-a lungul nervilor santinele de somn liliecii pe suflet aricii pe oase și-n cele din urmă și îngerii condamnați la ninsoare evadați în ultima clipă de sub ghilotina frigului de sub ștreangul norilor în mine adorm zgribuliți de-a dreapta cei pe drept de-a stânga cei pe nedrept condamnați pentru crime imaginare de-a valma cu acele făpturi semănând a lupi aducând a oameni În toate ascunzișurile îmi doarme sub paloarea acelor ceasuri stinse de mult toată suflarea numai eu de necrezut (un arbore de insomnie o răsuflare a neuitării ar spune poeții) veghez asupra acestor câmpii absente privind cu o înduioșare ucigașă cu o revoltă fără glas punctul mort dintre mine și lume din care în fiecare clipă urmează să apară copleșind toate spațiile un ocean de sunete necunoscute și o sălbăticie de culor pe care nici un ochi nici o dată nu a fost din privire afară îndestul de singur și adânc să o vadă. Întoarcerea melancoliei Ploile de altă dată au rămas fără trup nici măcar tăgada ruginii nu le mai primește și noi oamenii supraviețuim așa ori cum de parcă un simțământ venit de departe din noi ne-ar chema să murim în nu se mai știe ce cuvinte golite de lume Astfel că seara într-un târziu când se lasă o pulbere pâcloasă peste lume și începe să se audă de foarte aproape iarăși cum râme frumoase ca urmele ploii uitate de mult fac dragoste alunecând pe un obraz necunoscut și câtițe cum blânde și moi ca o împăcare surpată scâncesc duios făcând iarba să se încline nespus de ciudat mai ales deasupra mormintelor vechi noi aproape nu auzim aceste semne în forma lor adevărată și ni se pare că nu-i decât melancolia poate Ea trebuie să fie negreșit melancolia despletindu-și părul palid și moale asemenea unui nor mătăsos deasupra capetelor noastre negreșit mâna ei este aceea care cu degete subțiri tremurătoare și triste ne ascunde acum câte un ou de cenușă dulce în piept ca într-un cuib speriat în timp ce se aude din ce în ce mai clar mai aproape suspinul de dragoste lungă al frumoaselor zile și se simte ștergându-ne duios obrajii spaima anilor duși. Ariciul poștal Frumoasă de neuitat a fost ziua în care am găsit în cutia poștală ariciul De fapt nu era cum l-am zărit în prima clipă scăldat în lumina surdă a logicii formale nu era un arici ci se arătau doar rămășițele lui nepământești Un arici mort superb superb înrudit blând cu moliciunea unei actinii dar și cu orgoliul trandafirilor amărui noaptea murind pe pieptul femeilor un cadavru dacă se poate numi astfel aproape sublim evadat din legile surde ale putredei degradări un stârv înmiresmat de un farmec amețitor pe care și astăzi îl păstrez ca pe o fascinantă floare presată într-o carte nescrisă Superb aproape sublim ariciul mort din cutia poștală frumoasă de neuitat a fost cândva ziua aceea după care mereu iarăși și iarăși aceleași scrisori maculate de ștampile de șiretenii mediocre aceleași rânduri lungi și târzii pustiite cuvinte pe care oricând le pot citi fără a desface vreodată maculatele plicuri. Trenul cu păsări Să vină să cadă mai curând să se lase să coboare seara ceasul de cumpănă agonia lină a luminii când anonime încă stelele se înalță din fântâni zgârâind fața nevăzută a lucrurilor de se aude un suspin ca de înger bolnav ori poate văzduhul înecat într-un plâns bucuros de se simte înclinarea pământului pătrunzând în suflet asemenea unui cuțit de umbră piezișă ori unui bulgăre de mister lunecând pe povârnișul de neiertat al melancoliei E prea limpede încă minciuna oglinzilor să se facă seară mai curând mi-e sete să privesc în zare cum se nasc din neant homunculii de mentă ai asfințitului și cum își devoră unul altuia volatilele trupuri de răcoare în timp ce un tren trece undeva foarte departe dincolo de zare purtând într-o nesfârșită călătorie păsări obosite cu fețe necrezut de omenești păsări femei păsări bărbați picotând în tremurul monoton al trenului dar păstrându-și acea încordare absentă acel abur de spaimă visată care învăluie întotdeauna neprevăzutul călătoriilor E foarte ciudat și nespus de plăcut într-un răstimp anume al agoniilor blânde de seară dacă rostesc un cuvânt în gând orice cuvânt simplu luat în miezul său curat decojit de amăgirile în care l-a sufocat veacuri de-a rândul istoria e aproape înspăimântător că păsările obosite femei bărbați în călătoria lor nesfârșită mă aud foarte bine și înțeleg foarte limpede cuvintele ce le rostesc fără voce când stelele se înalță din fântâni zgârâind fața nevăzută a lucrurilor cu toate că eu voi sta întotdeauna aproape nemișcat aici în văzduhul înecat de plâns al serilor și nu voi uita niciodată cum nu mi-a fost dat nici până acum să văd trenul ce trece undeva foarte departe dincolo de zare Să vină să cadă mai curând seara sunt sigur că și de astă dată obositele păsări purtate într-o nesfârșită călătorie păsări femei păsări bărbați mă vor auzi îmi vor înțelege cuvintele rostite în gând și răspunsul lor va fi acea înclinare de umbră în suflet și tăcutul bulgăre de mister lunecând pe povârnișul de neiertat al melancoliei. Greieri murindu-mă Cimitirul de greieri își plouă tăcerea singurătatea pustiul în părul meu umed de așteptare greu de întuneric șiroaie lungi de noapte se scurg nesfârșit pe obraji și parcă ar fi uitat de mult un plâns străin pe gât și pe umeri și parcă ar fi un timp bonav tăinuit până acum de mii de ani la picioare o pată mare și adâncă în care s-ar putea să se arate șuierător și magnetic șarpele fără de nume menit să atragă să înghită ca pe un ou sorbindu-l sufletul lumii din care s-ar putea să se înalțe cu frunza mustind de spaime copacul fără de lacrimi sortit să alunge morții să legene cu foșniri secrete cu adieri amare prelungile stări de veghe când cimitirul de greieri își plouă pustiul singurătatea tăcerea împresurându-ne O pată adâncă și mare îmi crește mereu la picioare așa cum stau de veghe aproape nemișcat deși toți greierii lunecându-mi din păr pe obraji pe gât și pe umeri se scurg în șiroaie murindu-mă o pată adâncă și mare ca de sânge vechi ca de vin târziu în care zadarnic nădăjduiesc să văd altceva în afară de somnul iubirii mele dormind în mine uitată de mult în afară de somnul ei călătorind aproape sferic și neomenesc. Ipostaze de umbră Călare pe propriile umbre bine înfipți cu pintenii în coastele orgoliului trec mereu cavalerii poeții frumoșii trâmbițând: iată-ne aceștia suntem știm totul despre noi despre lume splendoarea noastră începe cu noi și nu se va sfârși niciodată Eu în fiecare dimineață vrând s-o ocolesc mă împiedic de propria-mi umbră și o rană se deschide între noi și nu mai știu nimic și iarăși lumea o iau de la capăt și mă încep pe mine însumi cu tălpi temătoare pășind în necunoscut. Monolog Pustie lucrare alunecare a nemișcării se prelinge umbra umedă a igrasiei prin simțăminte Într-o surpare măruntă se cojește și cade tencuiala de pe cuvinte îți spun în cărămizile vechi e topit adevarul Nu mă lăsa să rătăcesc fără nicio vină bucuria iar îmi cade de pe suflet ca tencuiala lunecând de pe cuvinte îți spun nu mă lăsa să mor în cetatea uitată în orașul nevăzut. Cu inima Vraiște Noaptea mi se deschide răsturnată sub pași ca o stradă pustie și largă ducând lunecând către o margine de necrezut foarte sigură totuși totuși foarte exactă către o margine fără nume unde nu-i niciun sfârșit întristat de oraș căzut în genunchi niciun început visător de nesfârșită câmpie Și umblu așa pe noapte printre case singure târzii în ore atât de închise ușile toate deschise cu inima vraiște umblu și ușile toate atât de târzii legănate se lasă deschise bătute se lasă într-una mereu de un vânt fără noimă Se aud balamalele triste scârțâind vechi fire de nisip curgând pe oase un râu veninos un timp întors ce mă poartă într-una mereu lunecând către o margine de necrezut Poate dincolo de ușile singure deschise vraiște în casele acestui negru târziu până de curând a murit cineva părăsit uitat și eu trec acum fără să știu fără să vreau cu inima vraiște tocmai prin moartea aceea și eu trec uitat părăsit tocmai acum către marginea de necrezut unde nu-i niciun sfârșit întristat de durere căzută-n genunchi niciun început visător de nesfârșită melancolie. Până la capăt Râuri ascunse într-o neagră plutire pe sub somn ne răpesc îndurarea timpului într-o pieire neînțeleasă de flori suspinate de ofelii neplânse Aceasta e noaptea îmi spune soarta cu trup mirositor de femeie albă cu oase de văzduh închegat în ispite și nu lăsa îmi spune noaptea zorile cu ghilotina lor de lumină vâscoasă și tulbure capul să ți-l taie iarăși Și cum m-aș putea împotrivi ? zorile trec cu trup de femeie înmiresmată cu tăiș de neiertare albă peste iarba tristă a nădejdii și eu ajung să prives nedumerit dimineața de la o fereastră foarte înaltă și capul mi se pomenește singur în trezie aruncat și îl zăresc îndelung rostogolindu-se asemenea unei mingi grele și oarbe atât de singur de parcă la fiecare cădere sună o amintire surdă un ecou îndurerat așa cum îl văd îndepărtându-se până la capăt pe nesfârșita stradă pustie ce trece prin inima orașului fantomă mort în urma unor nenumărate foarte frumoase și ucigătoare duminici. În alt vis Orașe necunoscute prin care am umblat ca prin vis uneori în zare se zărea marea odihna ei de sare lâncedă uneori erau străzi care duceau nicăieri și de n-am fi ținut seama încă un pas un singur pas amândoi ne-am fi schimbat deodată într-o pală fugară de vânt Uneori vântul alteori marea și întotdeauna ascunsă amețitoare ciudată teama nemărturisită că locurile acelea ne cunosc prea bine de când am mai trecut prin ele în alt vis uitat ori poate în altă viață de mult pierdută. Îngerul clătinat Bate o lună plină de altă lume un viol magnetic ce înfioară până dincolo de adâncuri sufletul albei nopți înnebunite de sine și se aude cum pământul silit de o forță necunoscută și grea își mărește înclinarea în gol și se poate ghici în văzduhuri cum migrează de spaimă păduri cu copacii mai oblici din ce în ce cu frunza mai piezișă și se poate străvedea în fântâni cum bisectoarea tăcerii acuma nu mai taie nu exact în două tăcerea ci o sfâșie dureros într-o parte lăsând să se scurgă nevătămată imensă o l a c r i m ă Înăuntrul acestei lacrimi pustii ca într-o sferă de vid mărginită de o pojghiță netedă de aer sticlos văd îngerul orb rătăcitorul pe aripi întinse cum șchioapătă încercând să pipăie asimetria tăcerii și e gata să leșine îngerul de prea multă lună plină se clatină atât de tare iată-l atât de adânc se cutremură că i se aud clănțănind amarnic într-un spasm continuu solzii încordați ai aripilor Îngere îngere vezi să nu cazi nimic nu se sparge mai lesne ca o lacrimă mustind din carnea tăcerii ține-te bine îngere îngere cumplit e ca niciodată acuma potopul de lună când unghiile morților cresc de trei ori mai repede când copiii învață în somn și strigă cuvinte amețitoare cu totul necunoscute când în staule se nasc de-a valma monștrii cei mai duioși frumusețile cele mai stranii viței cu două capete femei cu patru ochi bărbați cu șapte suflete când se aud în bătaia nemiloasă a lumii oasele fecioarelor înflorind nesăbuit asemenea unor crini prin ninsori când pământul se clatină mereu în gol și curge un timp din ce în ce mai ob- lic față de sine îngere orb îngere ține-te bine pe două aripi sprijinindu-te șchiop de marginea pustie a lacrimii ține-te bine măcar până-n zori nu-mi căde ape suflet îngere cu leșinul tău lunatec și strâmb. Să ne uităm Cețuri se aprind fumegos între noi deși foarte aproape unul de altul părem a fi contopiți într-o unică umbră Într-o unică umbră vedem mai mult decât se poate privi prin tot împrejurul deși printr-un singur ochi am ajuns în aceeași culoare veșnică să ne uităm Să ne uităm pașii pierduți fântânile sleite oboseala o zăpadă absentă curgând între oasele frunții nu a fost lesne Nu a fost lesne nu a putut fi măcar frumoasă clătinarea de leșin adâncita mea uitare dard in fericire a rămas timpul șiroind un sunet de lacrimi în sângele faptelor nevăzute Dard in fericire a rămas numai umbra numai ochiul cețurile dintre apropierea noastră și doar mai mult decât se poate privi tezaurul gol al singurătății. De vreme ce ești Parcă s-au săpat morminte sus deasupra caselor mai sus deasupra copacilor și norii nu le pot ascunde parcă a crescut o iarbă de însingurare tristă de pierzanie blândă sus deasupra lumii mai sus deasupra noastră și secera lunii n-o mai poate culca Se face răcoare o răcoare foarte ciudată de vreme ce ești foarte departe și totuși aud umerii cum ți se zgribulesc e ca și cum ar muri din senin o pasăre ori o amintire e ca și cum nu te-ai mai putea întoarce în mine tocmai în această noapte în care toate duhurile bune și rele în călătorie se află grăbind spre fântânile lor visate spre vetrele lor de pe urmă Se face frig un frig de înstrăinare de vreme ce ești atât de aproape și totuși văd într-o zare pierdută dincolo de conturul lucrurilor părul tău sclipind mântuit de orice îndurerare întocmai unei frumuseți pierdute într-un regn necunoscut e ca și cum de mult am fi fost cenușă ori nisip și acum ne-am pierde graiul pentru a ne topi împreună într-o formă aproape perfectă dar cât de rece vai e ca și cum nu ne-am mai putea desprinde unul de altul tocmai în această noapte în care toate lucrurile în juru-ne se simt tremurând de dorința de a fugi din moarte cât mai mult despărțindu-se. Somn alb Timp ars de frig ceață prin păr devenit ori brumă pe buze Dintotdeauna a fost și încă este mereu prea devreme în mine E de ajuns iată să ascult în cumpănă vechi ziduri pline de mistere vechi muzica lor moartă părând și din cenușa orologiilor o pasăre se alege tainic întoarsă într-un ou adânc într-un somn alb cu coaja de văzduh intact cu nefirea de miez rotund Toate acestea se petrec prin lume atât de ușor dar în trecerea mea vai rămân până la durere Dintotdeauna timpul fierbinte din mine sugrumat s-a lăsat fără nicio milă de târziul rece din lucruri. Reflux Iată vine de peste noi parcă deși stârnit din temerile noastre cele mai ascunse se arată un reflux de timp și se zbate o subțiere amețitoare până la absență a clipelor și nu te uita nici înainte nici înapoi lasă amintirile să-ți curgă din păr șerpii lor înnebuniți de sete Și nu păși nici în mine nici în afară rămâi lipită de umbra mea cu ochii închiși rămâi nemișcată ca talpa ta din întâmplare să nu strivească nu căzute clepsidrele răpuse rănite orologiile căzute răpuse pendulele rănite care mai pulsează încă în jurul nostru agonizând ca niște actinii muritoare de spaimă mută înăbușite de aer pe o plajă pustie și necunoscută. Restriști Se condensase tăcerea de jur împrejuru-mi asemenea unor ziduri de sticlă era război și căutam în zadar o ușă a cuvintelor ferestrele sparte de un suspin ori un țipăt Acolo unde orb de transparență mă loveam de tăcere de fiecare dată aerul curgea dureros un sânge incolor și cicatricele care se văd acum brăzdând carnea poemului nu sunt decât semnele acelor ceasuri grindina acelor restriști. Margini Lasă-mi această margine de lume graniță ultimă spațiu incert atât cât să nu lunece talpa mea de călător însingurat atât cât să nu-mi cadă capul din nori Nu-mi fura amarnicul fir de nisip care-mi sprijină sufletul sfâșiat ca într-un masacru ceresc de necunoscute furtuni Toate marginile se întorc cândva împăcate în miezul rotund de sâmbure dulce al unei zile târzii în care lumea devine nemărginită.
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| |||||||||
|
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | | |||||||
| |||||||||
|
