Argint din cer se prăfuiește: Vibrează cântece pe valuri,
Și vântu-adie o melodie de duioșie din cavaluri
Și peste toate scânteiază al fericirei dor divin
Pe când amoru-n al meu suflet e ca parfumul unui vin.

Din largul mărei mângăierea răcoarei dulci mă-mbrățișează...
Ce-a fost e umbra ce se șterge când aurora-naintează...
Nu știu de este aiurare și nici real de e nu știu,
Dar am murit din viața veche și-n altă viață mă simt viu.

Pe car de-argint cu roate de-aur zăresc o magică nălucă,
Cu fruntea vecinie coronată de flori ce nu se mai usucă.
Și ea, c-un zâmbet, mă răpește, cum stau pe țărm, în lumea ei
Din flori, din vise și parfume, din armonii și din scântei.

Din păr deșiră zâmbitoare safire și mărgăritare...
Tritoni o poartă peste-o apă ce poate fi și cer, și mare...
E apa visurilor mele, e un ocean nemărginit
Pe care singură-Amphytrita l-a străbătut și stăpânit.

Și cum a fost de când e lumea, tot neschimbată mi se-arată,
Și cum a fost de când e visul, mă ia pe Conca fermecată,
Și cum a fost de când e-amorul, din ochi de jar, din zâmbet cald,
Înalță-n jurul meu palate de diamant și de smarald.

În urmă, țărmurile vieței de urâțenie și luptă
S-afundă, pier într-o magie ce de nimic nu e-ntreruptă,
Și-o sărutare ce m-atinge coboară-ntregul Empyreu,
Și-n al meu suflet îl revarsă, spre-a curge clar ca un Letheu.