femeia nebună plimbă un cărucior gol

camera toracelui e plină cu harpe

îmi spune că nu vorbește niciodată singură

muzica tăioasă învinețește degetele

lumea e marsupiul ei

plămînii tresar ca două boxe de 100 W

se fardează strident și caută-n iarbă o culoare pentru pleoape

mă feresc de unele sunete ca de puii de bufniță ce scot ochii oamenilor

eribui eribui șoptește cînd trec pe lîngă ea

destinul ne e dat în doze ușoare spre deosebire de real

mă ia de mînă și e-n stare să tacă ore-n șir

despărțirile succesive reflectă mai bine căutarea

dacă nu m-aș desprinde

un alt fel de a-ți fi frică rostindu-te invers

etatărugnis pronunță stins în urma mea

și rîd și nu aud cum moartea silabisește odată cu mine