Ca-n Biblie vin ploile acide
Și fum și scrum rămâne-n urma lor
Și raza de otravă ne ucide,
Iar pulbera ne-o varsă-n viitor!

Mor pești asfixiați în cuibul mării,
Pădurile, cu frunza arsă, pier,
Și cine știe ce mai vrea pământul
Și ce blesteme ne mai vin din cer.

Pământul fierbe și aruncă lavă,
Vulcanii fac din burguri jucării,
Topindu-le-n noroiul diabolic,
Iar oamenii sunt îngropați de vii!

Pe mările dumnezeesc de-albastre
Cresc pânze ucigașe de țiței
Și fumegă febril mareea neagră
Și stinge tot ce prinde-n calea ei.

Din oaze de natură legendare
Pier lacuri spulberate-n vânt,
Iar pentru o fărâmă de visare
Nici lebede, nici nuferi nu mai sunt!

Chiar munții cad din vechea măreție,
Parcă se surpă peste tot în jur,
Iar păsări mari cu aripa de smoală
Sunt spaime otrăvite de azur.

O vară suferindă și bizară
Brutal aruncă aer fiert pe noi,
Iar prăbușiri de nori perpetuează
Aversele satanice de ploi.

Și nici un anotimp știut de veacuri
Nu-și mai întoarce mersul său firesc,
Cutremure pe scara disperării
ÃŽn fiecare noapte ne izbesc!

Se încleștează cerul cu pământul
Ca la o trântă fără de temei,
Dezlănțuită, oarbă și murdară,
Ne prinde apa-n ghilotina ei.

Când florile se varsă-n cimitire,
Nu scapă anii buni de anii răi...
Mai poate oare omul să respire
Între aceste tragice văpăi?

Hai, omule! ÃŽntoarce-te spre tine,
Fii foarte tu din Sena până-n Jiu!
Către fragila rază de iubire,
Întoarce-te, cât nu e prea târziu.