I. Manifestul osiric

Arta osirică își dorește ca publicul să deosebească sunetul produs de un om de acela produs de o mașină...cultivă o acuitate fină și mai ales un proces de devenire, ieșirea din contextul sufletelor albinotice, ochiul olfactiv și percepția lichidă asupra dimensiunilor temporale, o ecologie a cerebralului și a afectului.
A apus epoca perpendicularelor, e timpul diagonalelor lasser în artă...a unui totus congruent. Dincolo de zodia mecanicii si a hazardului, de dizlocarea spiritului, de Vacuum-ul intelectual, Sufletul este o aptitudine pentru divin, de aceea propunem analiza spectrală a dorului, gândirea în vocabule mitice, elementul național stilizat.
Tot aud postromantism, postmodernism, post-, post-, post-! M-am săturat de post! E timpul să mai mâncăm și carne! Artistul e un arc-en-ciel între tradiție și modernitate.


Bulbul lui Pitagora, posibilă teoremă asupra scrierii literare: Când cuvântul îți va ieși în cale, cruță-l sau ia-i capul.Ucide-l cu paloșul. O să curgă din el venin ca dintr-un balaur, o să urle. Acoperă-ți urechile și taci. Dacă vei scoate o vorbă, se va-mbrăca-n glasul tău ca-ntr-o mănușă și va pătrunde-n tine ca un drog, ca un bumerang. Când o să i se-nchege sângele, pune-l pe răni. O să te vindece.

II. Osiricul-Omul și opera. Despre gândirea osirică. Conceptul muranic al devenirii.


Când eram copil, am învățat să alerg după tiparul altora, într-un timp dat să fac lucruri cuantificabile într-o viteză exterioară propriei ființe. Din afară, eram o mașină alimentată de obsesia acelui prim clasat, cu frică, eram un motor turat la maximum, sub cilindrul unei voințe de fier, nivelând totul. Obosisem. Mă dezgusta ideea defilatului în pas de cadență. Înainte, maarș! Sângele suna ca un șirag de monezi, nu mai avea clipocit de fluviu. Obosisem poate cel mai mult pentru că voiam să am înot înapoi, ca racul, să merg încet cu riscul de a rămâne în urmă. Nu voiam nordul și nici cu turmele. Cirezile de oameni au ochiul înfricoșat, gura încleștată să nu le scape vreun urlet sau vreun geamăt. Mersul le e umed de transpirație, un tropăit, dar până și în orchestra aceea simfonică de suflete deslușești un murmur necantonat, un pendul de trioleți, o inimă cu o pulsație nouă. Timpul și apa sunt una. Amândouă curg. Timpul e lichid...un lichid pulverizat peste bronhiile noastre.

Mă-ntreb de unde vine sentimentul de aservire pe care-l avem față de străini, această veșnică treaptă a doua. Suntem un fel de cetățeni de rangul doi în propria țară, sentiment explicabil la un popor dominat istoric de invadatori și de o pseudoaristocrație aservită propriilor ei interese. Ce ne lipsește azi, ca și în veacurile trecute...o anumită viziune asupra vieții. Nu suntem o cultură minoră și nu suntem o cultură ce se vrea cu orice preț integrată în Europa. Poporul meu a fost mereu în situația de a da foc rădăcinilor casei și să-și otrăvească fântânile. N-am avut condițiile dezvoltării artelor, ne-am limitat la necesar, la minimal, dincolo de spațiul casnic, sanctuarul și mormântul au fost punctele prin care am trasat linii în univers, cărturarii noștri au odrăslit capodopere mai mult pe la curțile străine, au ales exilul pentru că aici n-aveau tihna de a scrie. Poate că azi, deși alte furii se abat asupra noastră, e un timp în care ne putem afirma identitatea culturală, autenticitatea, trăirile. În noi a existat mereu latentă sămânța geniului dar ea s-a uscat fără să rodească decât greu iar oamenii, dezobișnuiți cu miracolul, n-au știut să-și protejeze valorile. Noi purtăm vina pentru asta, nu alții. Am avut mereu predilecția de a distruge cuibul păsărilor rare. E un semn rău că n-am avut vreme a scrie cărți dar ele ar fi fost inutile unui neam învățat să nu-și depășească pisihic condiția de trib. N-ar fi avut cum să le apere, cum să le adăpostească, ar fi trebuit să le ardă și, decât să ardă pergamente, mai bine să nu fi fost scrise niciodată. E ca și cum ai renunța în adevăruri la care crezi. Cărțile erau o comoară care nu trebuia să ajungă în raza ochiului viclean. Generații întregi au creat povești, mituri, basme, poeme și cântece și le-au dăruit viilor doar prin grai, împreună cu lăzile de zestre și gândul bun.
Poate acum e timpul ca ceea ce nu s-a scris, să se scrie! Pomii care n-au rodit, să rodească, să ne câștigăm demintatea în fața propriei instanțe. Noi, aparent suntem o cultură minoră, pentru că tehnologia noastră pare a fi legată de arhaic, de mit. Oamenii de spirit par a fi blestemați să rodească în alte cetăți și poartă în ei o nostalgie vecină cu depresia, privesc spre țară ca spre un pământ al făgăduinței. Exilul îi poartă ca o mamă vitregă, iar cei ce rămân acasă se topesc în tristețe, conștienți că vor muri anonimi, măcinați de o istorie scrisă pe pietre arse.
Românii nu se revoltă când sunt umiliți în țara lor, când sunt un fel de negri lipsiți de drepturi, ei înșiși călcându-se în picioare, acoperindu-se unii pe alții cu noroi ca nimeni să nu le mai descopere coloana. La noi, s-au perpetuat tiranii, nu despoții luminați, barbaria redusă la dememnță, bogați ce-și preling desfrâul cu surle și trâmbițe în decoruri ce erau odată sacre. Cruzimea naște cruzime.
În oasele noastre s-au macerat mai multe culturi, una romană, văzută, și alta dacică, a misterelor, unii au iubit scrisul, alții tăcerea. Grecii și slavii ne-au îmbogățit humusul dar în același timp ne-au creat sentimentul complicității, complexul de cultură duală. Pentru noi a fost mai ușor să cioplim săgeți decât trupuri de vioară sau condeie. Suntem bântuiți de un perpetuu sentiment al efemerului: sunt cărțile trebuincioase pentru mântuire? Poemele care ne reprezintă spun tot: ...și de-o fi să mor...’’ copleșitoare frază: florile se vor ofili, frunzele se vor gălbeji, zidurile se vor clătina, dulceața zilei se va înnegri, apele vor mâli. Reacția în fața acestui ,, și de-o fi să mor’’ e abisală: mioriticul își sapă mormântul, pornește o cruciadă din lumea de aici spre cea de dincolo. Dă indicații eshatologice aproapelui, își încredințează mama celor apropiați...cumva e o reeditare în spațiul profan a crucificării? o metaforă a mielului sacrificat, o alegorie cu simboluri esențiale...turmele de oi, de oameni, răscrucea, prezumtivul, condițional-optativul, păstorul care se lasă în mâinile călcătorilor de lege. Mult timp pentru mine, lipsa lui de reacție a fost un mister, aproape o lașitate. Nefuga baciului moldovean e foarte adâncă, dacă vom judeca prin prisma istoriei...pare a fi asumarea responsabilității de a-și trăi destinul până la capăt. O acceptare a morții într-o situație limită. Suntem noi gata să murim? Suntem noi gata să trăim? Să scriem?

Coloana lui Brâncuși relevă o scară spre rai de pe care ne tragem unii pe alții, sinusoida deal-vale transpusă vertical relevă ghebul sufletesc al românului, cocoașa invidiei. Doar Eminescu și-a urmat Golgota poetică până l-au scos de pe tabla de șah ca fiind nebun, scrisul lui din ultima perioadă era la fel de limpede ca întotdeauna. La 39 de ani, avea căptușeala sufletului roasă de molii.

Ca să schimbi ceva trebuie să-ți iubești sincer poporul, nu să accezi spre un țel pur personal, folosindu-te de capetele lor precum de niște spinări de cămilă. Să-ți faci o scară pentru a parveni din cefele strivite ale fraților tăi e o crimă. De asta, politicienii nu sunt credibili.

Cea mai frumoasă formă de apărare e spinul. Tineri, fiți precum cactușii...sunt flori samuraice, cu kimonouri și sabie.

Majoritatea oamenilor lucizi sunt de dreapta. Una e să arunci o piatră în băltoaca de ploaie, altceva e să o arunci în lac. Dați-ne înapoi lacurile! Nu cumva cei de la Pink Floyd au vizat prin The Wall marele zid chinezesc al comunicării umane?

Locuiesc în țara ușilor închise: în fiecare casă, vei găsi un meșter al porților închise. Le construiesc precum lutierii vioara dar nu se deschid și nu cântă niciodată. O Românie așa se ridică, din aproape în aproape. Calitatea unei idei nu stă în renumele celui care o spune, până și păcătosul poate spune adevărul, picanteria are nevoie de chromă, seriozitatea, de clasicul alb negru. Românii vor culori așa cum hainele unui copil sunt pline de rococcouri. Ideea plictisește, senzația îmbogățește. Poarta de cunoaștare e senzația din noi, ceva care ține de măduvă. Culorile sunt bune, dar nu orice combinație hidoasă, nu salata de guașe, un amestec incoerent de culori fără sens. De ce dăm roade doar altoiți în alte locuri? Pentru că suntem arizi și stârpitori în același timp.

Tot timpul arta va fi între joc și canon. Caracatițele și păianjenii au fost croiți după același tipar: păianjenii sunt replica terestră a sepiilor. Pânza fiind înlocuită de cerneală. Să vezi cu ochiul stâng umbra iar cu ochiul drept, fluturele.

Vrem o literatură în care unele povești vin clar, cu contururi groase de șnur, altele se agață de crengi ca o panglică, ori ca un lemn dus de val încet și cufundat pe jumătate în nisip. De multe ori partea care nu se vede, povestește despre care pe care o vedem. Sau invers.
Mai bine o corabie plutind pe ape decât un zid în care își dă suflarea cineva. E timpul pentru altfe de jertfe. Cât despre lipitori și umbre...ambele sunt bune, primele sug sângele bolnav, ultimele te apără de arșiță. Scriitorii scriu pentru vremea lor...În timp, valorile se perimează iar non-valoarea devine valoare. Nu vorbim noi o latină vulgară? Suntem predilecți pentru așa ceva. Suntem o nație cameleonică. Trăim acum fenomenul Zangra: am tot exersat și ne-am tocit puterea așteptând dușmanul apoi, îmbătrânind, am abandonat lupta iar fortul a fost supus în lipsa noastră. Concluzia e tristă: noi nu vom fi eroi.

Mă simt uneori în afara oricărui cerc, nu-mi pasă de cercuri căci oamenii se adună în haită dar sunt și momente când solitudinea e dureroasă.

Poporul nostru nu are o poveste de genul Romeo și Julieta, Tristan und Isolda, literatura noastră e lipsită de un astfel de roman. Romeo sau Tristan au parte de iubiri fundamentale, nu fazice, episodice și nici de femeia trofeu. În structura genetică a națiunii nu e și gena unei iubiri fundamentale, ci doar de conjunctură, la noi s-a perimat cuvântul amor din latină și italiană. Amorul vine după carul cu boi și putina cu slănină, îmbibat de conotația peiorativă, e asociat unei gândiri mai mult libertine decât liberale datorită ochilor din vârful coarnelor melcului pe care-l purtăm pe retină, printre coamele sălbatice ale cailor pădurii și ale urii...mințim la propriul recensământ spiritual...suntem un popor de clovni...suntem conduși de un clovn. Ochiul demult nu mai e ochi, e ochean. Vivat căderile în tranșee și luptele pierdute!
E ceva magic chiar și într-un artist mediocru, fie și numai pentru că el crede și muncește să devină într-o zi genial însă e straniu să mori înainte de a-ți contura traiectoria. Îmi simt oasele galbene ca de cal, m-au topit. Acum aș închide ochii pe un umăr și-aș stinge reflectoarele să nu se audă în întuneric decât cum respiră timpul. Îmi plac lucrurile mari, lucrurile fantastice... aleg singurătatea decât să intru în mediocru. Poți muri un necunoscut și să te remarce într-o zi, talentul e o condiție necesară dar nu și suficientă.
Pot face multe lucruri însă mă sufoc și nu-mi justific umbra fără artă. În ultimă instanță, sunt strugurii pe care-i culeg să-i duc într-o buna zi lui Dumnezeu așa că ce buni suntem să dăm sfaturi. Și la topoare suntem buni dar să punem umărul...ne doare. Fugim. Vorbim cum ne-au învățat să vorbim, de pe catalige.

Știi ce e cel mai greu în viață și în artă? Să faci mărul asemeni celor două pâini și cinci pești, să regenereze. Crizele și tristețile sunt bune, sunt un haos premergător unei ordini superioare. Orice inițiere implică o pierdere a inocenței. În ceea ce ține de Psyche, noi suntem vracii. Noi sau aproapele sau departele...până când cineva ne izbește și ne scoate din latent spre starea de grație.

Azi nu am măști, nici farduri, propriu-mi chip e cea mai bună mască.

Prefer Dali sau Goya. Depinde de câtă lumină am în suflet să-i percep. Niciodată la fel, niciodată aceeași însă nimic frumos, nimic pur, chinezării între oameni, un negoț cu mătasea din suflet. Sunt în căutarea unui regizor...suntem maeștri la mimă. Adică impostori. Un lucru e cert, încă nu scot sunete de lebădă, ele cântă doar înaintea morții.
Spune-mi tu, aproapele meu, Te-a umilit cineva? Þi-a uns ușile cu tină? Curaj, ce-i cu tine? Renunți? Tocmai acum? Caută să ajungi sus, n-ai stofă de argat, nu mai ești ucenic. E vorba de noi, de tine, de viitor, de speranțe. Vino cu idei uluitoare, adu culori, sparge gheața, scoală din morți și învie. Ai rădăcini de aur dar nu sunt de ajuns. Þine minte, ești mai puternic decât un copac. Când te apropii de lemn, să-l faci să-ți vorbească. Și el a iubit. Lemnul a fost cândva un om, cu un destin ca al meu ca al tău. Din seva lui și dintr-o sămânță purtată de vânt și de ape a ajuns aici, sub forma asta care-l vezi acum. Apoi, dragul meu, oamenii din jurul nostru sunt buni ca o pâine caldă. Noi, suntem problema, suntem pe jumătate nebuni, ne macină ceva, nu ne mai ajunge. Suntem ceea ce suntem, arta e nebunie și înțelepciune. Arderile unui artist sunt mai mari decât ale unui om obișnuit. Dăm mult și consumăm enorm. Așa că, dacă vrei să te descarci, fa-o. Vrei să dai cu barda? Dă! Văzut de departe, omul e ca și pământul, are fondul albastru. Cine știe dacă nu tocmai misterul ne atrage la celălalt, inaccesibilul, neîmplinirea din noi...Dacă putem modela piatra, de ce nu-l putem modela și pe aproapele după chipul și asemănarea noastră?
Ieșirea din țarc se plătește scump. Cu pierderea inocenței...îs cum îi taurul cu ochii plini de sânge dar totuși taur! Am înnobilat oamenii din jurul meu. Pentru mine sunt într-un fel sacri, se nasc din mine, din nou...fiecare zi e o carte pierdută, o carte prost jucată. Până-ntr-o zi, când ne izbește cineva și ne scoate spre starea de grație. Până atunci, îmi plac viciile bine practicate, nici măcare viciile nu știm să le practicăm. Nici răul nu-l facem ca lumea, suntem delăsători în orice. Ne lipsește o mișcare lucidă în ochi. Și, uneori, contemplația...Curajul înseamnă demintate, punerea în ecuație ființială cu noi înșine, o ecuație fără necunoscute. Ne degradăm sufletește. Pentru mine, somnul e o trahee cu hieroglife. Iar omul? Omul e un ventricul al lui Dumnezeu. Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei.
Conceptul muranic: dacă pereții unui castel irlandez sunt înveșmântați în arborele lui genealogic, pereții casei mele poartă în chip nevăzut mâinile întinse și gurile-nsetate ale strămoșilor. Într-un târziu, ajungem părinții propriilor noștri părinți. Creșterea lor dincolo de moarte depinde de leagănul rugilor și de al ofrandelor de aici. Se așează ca niște prunci în leagănele palmelor noastre, părinții redevin copii, copii ai propriilor copii, rămași pe pământ să le poarte de grijă.

III. Contextul apariției curentului osiric


Sunt 20 de ani de la Revoluția română din 1989 timp în care ne-am jenat să mai vorbim despre România cu demnitate. În primul rând, pentru că arta sub sloganul comunist a adus un grav prejudiciu însăți noțiunii de țară, pentru că a asociat arta la kilogram cu noțiunea de patrie și patriotism, festivitățile de genul ,,cântarea româniei’’ sufocând libertatea și diversitatea de expresie, fiind un mijloc de propagandă politică, de preamărire a liderilor zilei, adevărați faraoni, despoți prin micimea lor intelectuală și prin barbarismul lor și lipsa de gust. Asistam la o schizoidie a artei din cauza cenzurii. Numărul celor închiși pentru curajul de a protesta nu va intra corect în arhive, fiind cu mult mai mare. Arta osirică își dorește recuperarea acelor nume, reabilitarea lor, vrem să aducem la lumină literatura care încă mai așteaptă să vadă tiparul netrunchiată pentru că cei despre care se scrie și sunt acuzați, sunt încă vii. Luptăm împotriva amneziei conștiinței, luptăm pentru libertatea de a spune lucrurilor pe nume. Mai mult decât atât, dacă în momentul 1989 eram o țară de mâna a treia, acum suntem o țară second-hand; dacă înainte aveam o industrie lipsită de noutate tehnologică și oamenii improvizau pentru a da randament, acum nu mai avem deloc industrie. Trăim din împrumuturi externe. Un mesaj pentru tineri: deschideți bine ochii și citiți. Pretutindeni în lume, cei ce își doresc puterea vor un învățământ slab, pentru a conduce mai ușor prin dezbinare și prin cultivarea ignoranței. Fiecare generație are lupta ei. Fiecare generație are misiunea ei de a clădi un teren prielnic celor care acum nu se pot apăra, pentru generațiile de mâine. Nu vreau să emigrez pentru a trăi mai bine, nu vreau să fim umiliți pentru a viețui aici. Imaginea actuală a României, cultivată cu mijloace mass media și cu aportul considerabil al unora dintre noi, e că această țară e o sursă inepuizabilă de infracționalitate pentru cei din jur. E un efect al învățământului slab și al mizeriei, omul redus la stadiul de animal. La funcțiile primitive, de a-și asigura hrana, adăpostul, supraviețuirea, perpetuarea speciei. O viață redusă sumar la limita dintre normal și nebunie. O inducere a sentimentului de neputință, de ratare, de obediență pentru un ban în plus, o slugărnicie revoltătoare. Continuând astfel, ne distrugem. Arta osirică dorește a fi formatoare de opinie. Arta osirică înseamnă inițiere. Suntem și nu suntem o generație de sacrificiu. Am avut intelectuali care au sfârșit în exil, deportați, în închisori, la canal dar cu toate acestea spiritul lor viu a continuat să triumfe, mesajul lor nu a fost ucis. E timpul să privim cu luciditate această țară suferindă, să-i îngrijim rănile, să i le pansăm, să îi aducem zâmbetul. Noblețea să se reîntoarcă acasă. Ospitalitatea noastră a fost prost înțeleasă de străini. A sluji pe aproapele din dragoste nu înseamnă a fi slugă. Mai mult decât atât, avem un altfel de a merge decât Occidentul. Nu mai greoi, dimpotrivă. Niciodată n-am fost greoi, dovadă mulțimea celor care reușesc să se integreze în alte societăți. Am fost mereu la marginea unor imperii și am fost un for îndepărtat de veghe pentru ca cei ce ședeau în interior să aibă tihnă de a zidi. Ei au creat pentru că noi eram de pază. Și se bazau pe noi. Deși noi nu ne-am putut baza pe ei niciodată. Ne-au trădat, ne-au vândut, ne-au dezbinat ca să nu conștientizăm că putem deveni o forță prin ceea ce avem în interior. Ne-au măcinat și ne-au ademenit. Era și simplu pentru că avem inocența celor care abia veniseră din rai. În contextul mozaicat al zilei de azi, trebuie să ne definim coordonatele. Cine suntem noi? De unde venim și încotro mergem? Care e rolul nostru azi pentru că în trecut știm care a fost. Eram câinii de pază cei mai fideli ai stăpânului. Cei care luptau să apere și să moară pentru el. Dar azi, azi cine suntem? Suntem doar un loc de depozitat deșeuri, o piață de desfacere a bunurilor de import, suntem doar o țară donatoare de creiere pentru instituțiile occidentale sau suntem o oază în deșert? Nu suntem o cultură minoră doar pentru că ei ne-au catalogat astfel, nu suntem o cultură periferică. Dacă vom raporta nucleul la inima sistemului actual, suntem la fel de europeni ca și tanzanienii și la fel de civilizați, dacă vom raporta nucleul la inima viitorului sistem, noi suntem în centru. Ne trezim din somn ca uriașii. Am dormit destul, mai bine spus, am fost drogați să nu înțelegem ce ni se întâmplă. Să nu fim capabili să luăm o atitudine și mai ales, am fost mai tot timpul vulnerabili. Șantajați. Viața e o chestiune de onoare, de atitudine. Arta osirică îndeamnă la luarea unei atitudini demne față de cei care vor să șantajeze pe cei ce vor să schimbe un sistem. Sunt oameni care au talent și sunt oameni care au talent de a-i împiedica pe primii să își ducă misiunea la capăt. Þara noastră are resurse inepuizabile în sare și creier. De asta, asistăm la o hemoragie a tinereții. Le dăm aici sentimentul ratării, îi obligăm să plece pentru că nu e loc pentru ei, îi trimitem în Occident unde se vor adapta greu și unde doar vârfurile vor contribui la bunăstare. Dacă pleci în America, prima generație va spăla vc-uri, a doua va învăța bine limba și abia a treia generație va beneficia de cele mai bune școli. Iar într-o zi, le va fi rușine să spună ca s-au născut aici, într-o țară care nu le-a oferit nimic.

IV. Filosofia osirică

Lumea e compusă din formațiuni spațio-temporale suprapuse ce își desfășoară existența simultan, intercalându-se. Visul nu e o utopie, ci o realitate paralelă, nu o defulare și nici un uzufruct al realității. Când visăm, intrăm într-o altă secțiune a realului, privim în oglindă cum într-un spațiu de care nu eram conștienți, oameni identici nouă trăiesc ceea ce noi doar ne imaginăm. Punem semnul egal între real și vis, între real și utopie, între fantezie și real. Universul e structurat asemeni unui compus chimic, dintr-o catenă de molecule spațio-temporale dispuse aparent amalgamic însă cu o logică a cărei complexitate uneori ne depășește și ne rămâne să o descifrăm pe parcurs, în urma unor procese inițiatice. Nu avem certitudinea că realitatea noastră e cea mai reală din toate formulele acestei probabilități. E posibil să fim la fel de virtuali ca și visele noastre.
Faptul că atingem materia nu semnifică și faptul că o stăpânim. De asemeni, granița dintre anorganic și organic e foarte flexibilă. Materia aparent inertă se poate trezi la viață după cum și materia vie poate parcurge procesul stingerii. Devenirea e ceea ce caracterizează lumea în aspectul ei fundamental. Arta osirică e o artă a devenirii, o artă cameleonică, o artă ce reciclează aspectul fetid al mediului fizic și psihic, îl convertește estetic, îi lărgește spațiile de dezvoltare. Devenirea poate lua un aspect ascendent sau descendent, anabasic sau catabasic, spre rai sau spre iad. Arta osirică e o artă a tinderii spre perfecțiune, spre esențe, un heraldism. Pe măsura acumulărilor intelectuale, omul își reformulează concepțiile despre lume și raportarea lui vis-a-vis de ea. Artistul osiric e un umanist profund implicat afectiv și un atent veghetor la pulsul febril al lumii. E un taumaturg. Vindecă prin arta sa, înghite puroiul și scoate miere, e o amibă care purifică apele sufletești ale consumatorilor de artă. E un manufacturier de talie mare, nu un industrial. Își caută rădăcinile poporului în care s-a născut, îi restabilește demnitatea. Încearcă să înțeleagă de ce i-a fost dat să se nască într-o anumită zonă a lumii, într-un anume context socio-politico-economic și cultural, își asumă achizițiile tehnologiei dar le raportează strict valoric la un sistem puternic dpv spiritual, își ia din tot ce îl înconjoară acele lucruri care îi servesc devenirii. Procesul lui are aspectul vegetalului din coloana infinitului de Brâncuși: prin noduri, prin parcurgerea unor crize succesive, prin înțelegerea mecanismelor vii și artificiale. El nu își induce crizele prin consumul unor substanțe, e provocat de o lume în veșnică schimbare, nu agonică, ci haotică. O lume ca o fiară ce se cere a fi disciplinată. Dacă lumea e un deșert, arta osirică e o oază în acel deșert cosmic. Căutăm armonia între știință și artă, e o artă și o știință a trăi printre oameni. În viziunea osirică, Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei. Pilitura de fier din fizică e echivalentul vocalei din literatură, a sunetului primordial din muzică și a punctului din artele plastice.

Postulate fundamentale ale muzicii osirice:
*corespondența între modul de concepere al materiei în fizică și sistemele de scriitură muzicală (modal-tonal-pantonal // cuantic-newtonian-cuantic)
Uneori cred că nici soarele cromatic cu 12 sunete nu e perfect și nu e ultimul. Într-o zi se va zămisli o altă conștiință sonoră, o nouă mutație chiar dacă ea va îmbrăca fie aspectul unei întoarceri (aparente) la matcă, fie va explora galaxii nedescoperite astăzi. Întoarcerea la matricea originară nu mai e posibilă pentru că însăși spațiul-mamă, uterul sonor se metamorfozează perpetuu, având atributele unui organism viu.

*cultivarea unei muzici boreale (confluența muzicii vechi, mitice in turbioanele simfonismului modern fără oripilarea sau violentarea mesajului, o muzica transcedentală, un mithos convertit estetic)
*gândirea în vocalube mitice
*Sonoritatile instrumentelor tradiționale convertite în zone ale elevațiilor (proiectul ,,Balkanic Zeppelin’’ al lui Mike Godoroja și Marius Mihalache, în care întâlnim un țambal psyheldelic, cu sonorități de dulcimer hammered și chitară electrică, o rafinare a vocalului uman și instrumental)

În arta plastică, sigla mișcării o constituie Copacul văzut ca un axis mundi în viziunea lui Sorin Ienulescu (,,pluralul de la copac e pădure’’) pe un fond auriu în care e inscripționat logo-ul fără rădăcini nu ai viitor (no roots, no future). Osirismul și copacul au în comun renașterea, regenerarea, Osiris, cândva un rege drept, a fost ucis așa cum e și viața noastră acum. Osirismul (egipt.USER-puternic) cultivă multitudinea formelor de exprimare artistică, simbolizează moartea și învierea naturii umane și vegetale, întoarcerea la momentul 0 al creației, clipă ce pulverizează prin densitatea ei axa dinspre trecut, prezent și viitor, realitățile paralele, catenele interdisciplinare în artă, poemele vizuale.O artă românească îmbibată de universal.

Sincretismul fenomenului estetic permite configurarea unor noi simboluri grafice menite să poarte cu sine încărcătura semantică a aserțiunilor expuse anterior în domeniul teoretizărilor. Unul dintre acestea-Lumea ca un bonsai - constă în reprezentarea grafică a umanității sub forma unui bonsai sokan (trunchi dublu) și este inspirat de conceptul cromatic uzitat în tehnica de compoziție dodecafonică, soarele cromatic.

De multe ori cred că tragedia culturii noastre derivă la un anumit nivel încolo din incompatibilitate spirituală...în aparență e o cultură a cetății, a decorativului urban ori dimpotrivă, românismul se hrănește în structura lui ultimă din alte esențe-un pat, o cană, o masă, o casă, un drum, un munte, un păstor. Grădinile lui sunt interioare, impalpabile pe când apuseanul va căuta basoreliefurile și augmentările exteriorului, arhitecturade tip Baroc. În ultimă instanță, aici se află o tâlcuire a afirmației lui Kiplling: ,,Orientul e Orientul iar Occidentul e Occidentul și cele două nu se vor întâlni niciodată’’.

Cultura și spiritualitatea românească se apropie enorm de sensibilitatea extrem orientală printr-o aceeași aplecare spre miniatural, spre arhaic, conservarea lui nu în muzee, nu în zona veche a unui oraș, ci în ritualul vieții de zi cu zi. Până în preajma celor două războaie mondiale, regăsim o aceeași adâncire a spațiului interior în defavoarea celui exterior, în însăși arhitectura miniaturală a casei.
Filigranarea o vom găsi în miniaturile ce împodobesc manuscrisele bisericești, în ferecăturile din argint ale odoarelor sfinte, o centrare în jurul sacrului și, în mod straniu, un liant al întregului Orient îl vom afla în familia spiritualizată a vegetalului: pornind de la cedrul biblic (vom fi surprinși de varietatea speciilor de brad care se adaptează perfect creării artei bonsaiului).

Dacă ar fi să trasăm o linie în spațiu, vom întâlni pe aceeași axă cedrul libanez cu bradul românesc și bonsaiul japonez. Consider bonsaiul o formă de manifestare a disciplinei interioare, o modelare a spiritului în condițiile vitregirii firii. Iată de ce e posibilă o sinteză a sensibilității orientale cu cea creștină din haiku-urile lui Șerban Codrin pliate pe muzica lui Theodor Grigoriu.
În ciuda arhitecturii minimale a arborelui, florile sunt păstrate la dimensiunea lor naturală ca o matrice a genezei. Inițiații în arta bonsaiului știu faptul că dimensiunile florilor unui bonsai rămân normale în ciuda miniaturizării trunchiului și ramurilor. Florile nu pot fi pitice, orice bonsai fiind un exercițiu de spiritualitate, un hai-ku vegetal, un trup supus rigorilor samuraice, un arbore reflectând în esență codul existențial extrem-oriental, dovedind că, în ciuda restricțiilor, principiul vieții interioare rămâne neafectat, sănătos. Limitarea spațiului terestru compensându-se prin spațiul celest, cerebral, spiritual. Culoarea fondului și a spicelor e de miere, aurie, în partea de jos regăsim o întrepătrundere de mozaic și vitralii, punct de goblen, broderii de pe cămășile tradiționale. Fagurele înglobează celula motivică din coloana lui Brâncuși, coloană în care Noica vedea un simbol al întrepătrunderii, al simbiozei tridimensionale.
Alte exemple de artă osirică: Orașul cozilor de păun, Când Iași vine de la Iago, Am văzut viori care aveau umbră de amforă, am văzut oameni care au umbră de animal, Poveștile viermelui trandafir.