veneai beat totdeauna beat
la ore târzii
tăcerea urbei sforăia lângă grijile din pat
cu ochi bulbucați în tavanul igrasios
chircită în colț așteptarea

odată ai venit împleticit printre zori
ca firele mele de tricotat
înghesuite în coșul în care mai duceam și colive uneori
cu arcada spartă
îmbrăcat în sânge închegat
păreai o țestoasă bolnavă de pojar
m-am speriat
tremurând am sunat la 211
ba nu invers
te ștergeam cu apă fiartă și răcită în frigider
mă durea mai mult pe mine
țipam în interiorul plămânilor ecoul în stomac
tu mă împingeai în pereți numai că ei nu-mi făceau loc
toate golurile se formau în mine
înjurai atingerile bandajate cu tifon

mă afundam în săptămâni matoale
vineții
cu pumni
ochi din fibre de sticlă
dinți de porțelan rezistent
pereți înspăimântați
muzică de fond
la maxim
și multă zeamă de varză

mă strângeai mă trăgeai în tine
vânătă uscată
în patul scârbit duhnind
rezistând iubirii chinuite
printre gâfâieli plescăituri sughițuri
palme grele în care mureau gemetele

dureau nopțile
zilele stăteau ascunse
mă priveai și nu mă recunoșteai
mă mângâiai în plete ca pe tristețe
lacrimile se adunau pe vârfuri
le era frică să se rostogolească

medicul mă privea
în adânc
ca-ntr-o groapă cu păcătoși
apoi râcâia ca un cocoș care urmărea găina
spunea ceva
de rău oricum
până și camera era amețită
lampa din tavan se învârtea ca un satelit
în jurul conștiinței mele
inerte

simt damful prin toate celulele
îmi vine să vomit
instinctiv mă țin cu mâinile de acolo
de unde să nu mi se mai scurgă viața

(6 iunie 2010)