Da, negreșit, e lucru și mult dorit, și mare,
Să fii în lume singur un om în admirare;
Și prin tăria minții, prin geniul gândirei
Să ai asigurată speranța nemurirei!
Pe răi să-i sfarmi cu totul, să sprijini pe cei buni,
A patriei jignite afronturi să răzbuni,
Să curățești de monștri cu brațul înarmat
Și de tiranii lacomi pământul uzurpat!
Să fii atotputernic! La glasul tău ce tună
Cum s-au plecat în codri stejarii de furtună,
Sau cum să încovoaie, plăpând și umilit,
La crivățul de toamnă, rogozul aurit,
Așa să ți se-nchine a națiilor turmă;
Și de-i vei zice: ”pleacă”, să plece pe-a ta urmă;
Și oarbă să urmeze... să treacă văi și munți,
Pe fluvii, pe oceanuri, pe mări să-ntindă punți,
Și tot să te urmeze... pe umeri să te poarte,
Să sufere ger, foame, căldură, sete, moarte;
Să zici, și să se facă la mare glasul tău,
Cum într-o zi vestită făcut-a Dumnezeu.
Un singur tron să fie-al tău - pe stâlpi de lei,
Din regi, arhonți și consuli să faci supușii tăi,
Și soarele pe ceriuri tot în a ta domnie
S-aprindă și să-și stingă măreața sa făclie?