poporul din ochii ei
era adormit

stătea răsturnată în iarbă
își privea chipul celălalt

creșteau pe lângă ea florile ca niște copii
plângea cu lacrimi de polen în somn

mi-am decapitat pașii ca să o ajung
curgea sângele pietrificat ca la el acasă

aș fi dormit pe același taler cu ea
să ne înghiță genunchii de fericire
ca un blestem de generații

cum ne-a înghițit
în hidrobicicleta aceea de caramel
un cârcel invizibil