Dacă aș fi sfînt, nu aș avea ce căuta
într-o patrie de însingurați în plîns,
oricît aș umbla,
cine mi-ar privi măcar odată ochii,
cînd singura certitudine, a lacrimei,
ar dispărea astfel?
Mai degrabă regăsesc printre sfinți
oameni curați a căror singurătate
le este celorlalți tristețe.


Despărțit de el însuși,
fratele meu dispare-n imagini.
Neștiind cine sunt, cum să-i văd apropierea?
Vederea chipului meu tainic,
e primul sărut pe rană,
un pas în spate dintr-un învățat consumism al neputinței,
doină, doină, cîntic dulce-
meloterapie din părinți,
cînd te-aud mi-aș face cruce!


Și-am zis verde bob de gară,
picurar al auzului meu abscons,
te-aș striga de pe-o locomotivă în zare,
pînă cînd n-aș mai fi, trăind ce-aș fi fost;
convenția eu din convenția tine,
gîndul pe care-l mai pot pune să-l doară
iluzia că eu nu sunt tu ci eroul luat la trîntă c-un rost.


Ai regăsit prin mine memoriile lui Baudelaire,
cele spălate din greșală îmi spui-
dau regăsirii lor de băut un curaj vindecător,
memoriile noastre spălate se mai ascund încă
Într-un Aiud, într-o palmă veche
peste urechea națională surdă și nepereche.
Frunzărite miros tot a beau de l'air?
A frunze presate crezi.
Ticăloșii ăștia presează tot!
Nu, doar societatea. Te miră?


Deloc...o să îmi iau și eu chiloții
cei mai potriviți de purtat în societate-
cu toții avem cîte ceva important de ascuns.
Ca să ai ce da jos cînd o să-i arăți
curul tău feminin și bronzat?


Eu te-am pus în situația asta argumentativă
și devine ridicolă imaginea unui cavaler
de așezat în icoane
darămite să îl și iubești,
după ce și-ar salva neamul de la automutilare.
E invers cînd își dă jos chiloții de purtat în societate,
spada...scutul și,
ca și cînd i-ați fi voi vii icoane, s-ar destăinui:


Români eu nu voiam să vă schimb,
să fiu monumental cu pioșenia mea
eu nu visez să fiu pupat
pe cal, pe suliță, pe rama tabloului,
eu doar aș fi vrut să însemn
ideea închinării voastre unui bine lăuntric.


Eu nu-s imagine făcătoare de minuni
ci sfințenie dătătoare de viață,
sfințenia însemnînd nu o desprindere a imaginii de sine,
ci o înțelegere a ei, o întîlnire cu ea
pentru a nu fi doar o imagine a unei disparitii
ci chipul tau iconic, protochipul.
El te arată gol,
ca să nu uiți cine ești, de aici pînă dincolo,
Prins nevrotic între două extreme,
între scrîșnete și Doamne ajută!



Sensul pe care-l pot pierde în grabă,
al ființării prin taine pentru tine îl știu
să adulmec din slăvi tot pridvorul a zdroabă
cînd cu mîna căuș îmi ții sîngele viu,
doar așa îți pot spune de ce drag numai ție,
înăuntrul ni-l adunăm din priviri;
îndepărtîndu-ne am fi măsurați de pustie
preschimbați în atingeri cu-asemănarea de aici
din marea verde, din marea neagră,
de pe rotundul sânilor tăi mici.



Pe mal văd scoici sparte
în care țîncii își pun tristeți elementare la vindecat
în care marea și-a ascuns mărunții
crabi și cai și bătăile inimii tale.
Dacă ai intrat vreodată în mare cu inima,
știi că marea nu a rămas doar o imagine.
Gata, nu mai ai chef de frunze,
la asta se pricepe marea asta;
să fure inimile fetelor
cu frunze cu tot.


Cuvintele lumii îmi cer să te mint,
Eu le văd oglindirea într-un chip de-nfruntare
după urechea-amărui a fiori mirosind,
tăcere-ți răsfir de pe buze;
mă dezleagă din superlative
tinere consecințele lor
pînă cînd în ochii dragi nu pe mine mă afli,
ci gîndul meu îmbrățișat de tine în ascultare.