Un pastel renegat


Nu scriem haiku pentru că iubim natura și ținem să comunicăm și altora încîntarea sau euforia noastră legată de întîmplătoarea noastră vibrație în peisaj. Sentimentele de jubilare în mijlocul naturii se potrivesc pastelului și nu haiku-ului. Din ideea că românul ar fi frate cu codrul (și, fără doar și poate, ar fi născut poet) nu se poate deduce că ar avea și aplecare către haiku.


Haiku-ul nu este un poem despre natură și nici nu exprimă sentimentele omului față de natură. Natura, prezentă în poem, nu este însă nici doar o simplă recuzită pentru haiku. Ea este mai curînd acea sursă privilegiată de imagini, întîmplări și trăiri legate de acestea prin care omul se regăsește pe sine și cu ajutorul căreia înțelege legătura sa esențială cu cosmosul. Natura îl ajută astfel pe om, printr-o nesfîrșită înșiruire de mărunte revelații, să-și înțeleagă propria sa natură de ființă profund integrată în lumea din care nu este decît o mică (și cel mai adesea insignifiantă) parte.


Doar această înclinare către observarea și trăirea intensă a unor evenimente aparent infime, dar de o incalculabilă rezonanță interioară, arată predispoziția cuiva pentru haiku. Autorul de haiku nu celebrează natura (așa cum nu se încîntă nici de propria-i persoană), ci revelațiile pe care ea i le mijlocește.


Cu luare-aminte


Ce înseamnă de fapt a evoca atunci cînd vorbim despre haiku? A aduce în conștiință ceva (imagini, scene, fapte). Asta nu înseamnă însă o simplă, pasageră și mălăiață aducere aminte. Evocarea caracteristică haiku-ului tinde să instituie un regim mai profund al conștientizării. Cuvîntul aminte ne poate ajuta să elucidăm dispoziția caracteristică pe care o prilejuiește evocarea în haiku.


Adverbul aminte, ca și aparte, afund, alene, este format cu un prefix care semnifică o adîncire și o aprofundare a ceea ce spune cuvîntul. A-ți fi amint e de ceea ce faci presupune o activitate dedicată, a nu face un lucru doar la întîmplare, de mîntuială, de florile mărului, aflîndu-te doar în treabă, ci a-l face consacrîndu-te lui cu trup și suflet și acordîndu-i tot acompaniamentul afectiv indispensabil unei bune făptuiri.


Doar dacă ți-e aminte de un lucru poți lua aminte la tîlcul său și te poți împărtăși din taina pe care n-o mărturisește oricărui diletant. Haiku-ul îți pretinde deci o atenție de o factură cu totul și cu totul deosebită, apropiată de vocație. Cele evocate nu trebuie doar luate sau băgate-n seamă, ci, mai cu seamă, trebuie pătrunse prin empatie și înțelese prin simpatie. Există aici un fel de responsabilitate subînțeleasă a celui care-și dă seamă doar înțelegînd că trebuie să dea seamă de ceea ce doar din întîmplare are-n seamă. Doar astfel, poate desluși înțelepciunea unei întîmplări care nu i se dăruiește doar degeaba.


A lua aminte se spune de obicei în sensul de a nu trece ușuratic cu vederea peste lucruri care pot avea importanța lor. Un sens mai aparte este însă acela de a semnala că unele lucruri și situații au o adîncime nebănuită și conțin înțelesuri ascunse și pilduitoare. Haiku-ul ia aminte și dă seam ă de aceste lucruri revelatoare care dau la iveală sacrul camuflat în profan (Mircea Eliade).


Alegoria nedeclarată


Ca mod de compoziție, haiku-ul se apropie cel mai mult de alegorie (fabulă, parabolă, pildă, maximă, zicală). Caracteristica principală a acesteia este aceea că textul în întregime alcătuiește o imagine unitară concretă, un fel de metaforă amplă, care are un sens secund ascuns. Alegoria este o poveste cu tîlc. Un mod de vorbire indirect. Ea vorbește literal și concret despre anume lucruri, dar țintește literar și abstract către altele pe care cititorul trebuie să le intuiască singur.


Haiku-ul nu vorbește nici el doar de sensurile vădidte și nemijlocite ale imaginilor, scenelor, evenimentelor la care trimit cuvintele. Lucrurile evocate la modul concret și senzorial, văzute, auzite, înmiresmate, sînt cele la care trebuie să luăm aminte, pe care trebuie să le contemplăm, la care trebuie să medităm cu credința că ne vor revela înțelesuri (abstracte și emoționale greu de verbalizat) nexplicitate în text. Căci toate acestea se presupune că au un tîlc.


Alegoria, ca și haiku-ul, conține în structura ei, din chiar punctul de pornire, un grăunte de ironie. Ea urmează o pistă falsă pentru a pune la încercare perspicacitatea cititorului. Sugestiile și aluziile sînt doar o complicitate mucalită, mai mult provocare decît îndrumare reală pe calea elucidării enigmei.


Limbajul evocator îmbogățit


Pentru haiku, registrul stilistic esențial este acela al limbajului folosit într-o situație evocatoare. Acest limbaj oral, colocvial nu este unul elaborat sistematic sau exersat cu conștiința fermă că este un limbaj al creației, așa cum se întîmplă cu limbajul literar livresc. Limbajul evocator nu este un limbaj cult și nu a beneficiat de studii academice și nici de vreo intenție sistematică de a fi deprins mai mult sau mai puțin școlărește.


Ce-i rămîne de făcut autorului de haiku în această situație mai curînd ingrată? În primul rînd să aibă conștiința fermă a stilului fundamental la care face apel scriind haiku. Să recunoască valoarea acestui limbaj mai curînd desconsiderat, să-l înțeleagă și să-l cultive pentru a-i pune în valoare resursele. Să îl aprecieze și să-l conștientizeze în haiku-urile bune pe care le citește, dar să-l deceleze și în vorbirea de toate zilele de unde îl poate împrumuta și promova în haiku. Să-i aprecieze concizia ca pe o tensiune emoțională implicită, rezultată din comprimarea laconică a expresiei. Să fie tot mai lucid în a resimți nuanțele stilistice ale acestui limbaj în vorbirea cotidiană.


În al doilea rînd, să-l adapteze la funcția specifică pe care o realizează în haiku. Să-i dea claritatea, limpezimea și precizia cu care vizează imaginile sau decupează detaliile lor semnificative. Iar prin evitarea figurilor de stil parazitare, să-l aducă la acel nivel de vehicul prețios pentru că transportă cititorul acolo unde se află lucruri pline de tîlc și totodată perisabil pentru că dispare cînd și-a îndeplinit rostul. Textul trebuie să curgă fără poticniri și contorsiuni doar din veritabila modestie de a realiza un transport confortabil.


În al treilea rînd, să-l îmbogățească prin subtile inserții de cuvinte care augmentează simbolismul expresiei. Cuvinte care sînt la limita fragilă dintre vorbirea la propriu și la figurat. Cuvinte cu mai multe sensuri, polisemnatice sau omonime. Cuvinte care provoacă ușoare deraieri de la sensul unic al expresiei. Dar această ultimă exigență merită o abordare separată.