mergeam pe aceeași cărare.
cotidianul părea spart drept în mijloc,
i se simțea duhoarea mațelor încurcate.
poate de aceea biliboc se postase
chiar în fața aruncătorului de cizme,
potrivea direcția, dar nu știa că dincolo de gard
așteaptă desculții să prindă încălțări zburătoare.

când am ajuns aproape, cotidianul își dădea ultima suflare.
a doua zi, toate cotidienele își anunțau propria apocalipsă.
pe o cărare paralelă cu a mea,
trecea un deceneu înarmat cu un bucium,
sufla în el, până toate păsările se întorceau în cuibul părăsit.

doar un diogene modern ieșea din butoi,
căutând, printre oase, vreun desculț ce refuzase torpila.