Treceam prin aerul orașului ca printr-o auroră alb-negru, cu cenuși, cruci și mătănii răspândite pe ziduri și pe porți. Ne mumifica soarele și continuam să mergem: începeam să ne integrăm în tablou.

Treceam prin tine trupul și gândul meu, pentru a-și umezi ele giulgiul crăpat. Pentru a mă agăța în grabnica trecere de o schijă din osul tău și să rămână o fâșie din mine cu tine. Pentru a mă învârteji eu trecând peste nervul tău vertebral și să îl jumulesc după mine.

Aerul orașului mă îngurgita ca o lipitoare infinită. Și ca o năframă șerpuiam printre oamenii de nămol să te îmbrac în mine. Tu mă purtai ca un împărat sceptrul său de aur și de sânge.

Ca printr-o apă blândă mă trec prin râurile tale. Tu te învolburezi ca ochiul de Rin și te ridici ca Lorelei și te arunci în gol și mă înghiți. Așa, cu mine lichidă în tine, urci dealul Safadului. Încet devenim transparenți și ne ridicăm printre case, deodată cu transpirația lumânărilor din ultima noapte.

Auroră alb-negru înfloresc și doar ca adiere și aură mă aranjez în jurul tău. Adesea, când gândul tău trece de mine, mă reped în clopotele mănăstirii și în minarete și în dezlănțuită șoaptă îți răsun încă un apogeu și încă unul.