Atunci când te aflasem eu
Erai ingenuă și pură,
Băieții întruna te curtau
Și-ți apăreau în clar de lună.

Erai inaccesibilă asemeni unui vârf de neatins,
O lume întreagă în juru-ți gravita,
Și de ar fi fost ca voia mea
Să mi se împlinească, chiar și-n vis,
Atunci, desigur, aș fi ajuns în Paradis!

Era o perioadă liniștită când te găsisem eu,
Un optimism incorigibil ne marca,
Noi planuri curajoase ne făceam în Empireu,
Eu nedorindu-mi decât mâna ta!

Pe care, însă, nicicând n-aveam să o obțin,
Era prea mult, probabil, darul tău divin
Ce îl sperasem-n van, orbit de-a ta lumină,
Din care nădăjduisem să mă împărtășesc
Ca un umil devot, lipsit de altă vină,
Dorind un strop din trupul tău ceresc.

Prezența ta mi se părea sfințită
Și te divinizam în gând și-n vis,
Doream enorm să îmi devii iubită,
Eu năzuiam lumina noului surâs!

Căci m-am lăsat purtat de-al iubirii dulce val,
Și alunecând pe unde tremurânde în aval,
Eu am căzut iar în torentul inițial,
Acolo unde numele ți-e piatră sadită de un gropar.

E o descindere adâncă contactul cu iubirea,
Iar însăși scintilația firii, nemurirea,
Ți-e atinsă de-al amorului taifun,
Să vrei ca să pătrunzi acolo, ești nebun!

E un drum ireversibil, ca să știți,
Curentul de care mă lăsasem luat
Și care poartă trupuri de iubiți
Spre iazul sacrului palat.

Din fericire timpul mi-a sedat simțirea
Și-acum mi-e dulce amintirea
Momentelor care-ar fi putut să fie
Și viselor sfințite ție.