De ne-ar fi de-ajuns
marginile inimii
să nu ne viețuiască uitarea…
și pasul egal
al fiecărei ploi
cu chip de înger,
de ne-ar fi de-ajuns!

Și sufletul de mâna a doua…
și visul care nu se-mpiedică de timp…
și bezna Evului Mediu
în care înnodâm întunericul de mâine,
de ne-ar fi de-ajuns!

Dar clipele
se lipesc de rădăcini;
literele,
obosite de vină,
ne privesc printr-un singur ochi…

Până ce infinitul subțire
al trecerii
ne adună…
și ne-așează-n umbre…
ce picură a lună,
seara, pe gânduri…
ce picură a lumină
cu două brațe,
pe toți copacii…

Ileana Popescu Bâldea