agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-18 | [This text should be read in romana] | Submited by Daniel Lăcătuș
Când într-o zi de marți (23 octombrie 1993) am început să scriu primele cuvinte din volumul meu de memorii, O viață trăită, o viață visată, era o noapte târzie și calmă de toamnă. Ceasul arăta ora 1, 22.
Mă găseam într-o stare teribilă de surescitare nervoasă. Inima îmi bătea puternic. În sfârșit, după o lungă așteptare, începeam să mă eliberez de o presiune existențială bolnăvicioasă și insuportabilă. Mă apropiam de vârsta de 70 de ani. Până atunci îmi programasem eu viața. Cartea trebuia să apară cu acest prilej aniversar. Timp de 2 ani am scris ca într-o stare de transă. Evenimentele și ideile se organizau după bunul lor plac. Mi-am dat seama că prin acest mod de confesiuni doream să-mi justific anxietățile. Eram într-o stare de criză. Puneam totul la îndoială. Voiam să văd cum rezistă confesiunile mele în public. Atunci mi-am dat seama că întrebările cele mai grave vin mai târziu. În adolescență am ținut unele jurnale. Le-am pierdut pe toate. N-am regretat. Acum este altceva. Mi-am scris cartea vieții. Pe unii, memoriile mele i-au incomodat sau iritat. Pe mine m-au eliberat de complexe. M-am întrebat de mai multe ori dacă am dreptul să scriu această carte. La urma urmei, cine sunt eu? De ce să pot împovăra memoria oamenilor cu încă o carte? Motivația mea de a mă confesa și în public se întemeiază pe argumente multiple. Mi-am spus că și eu, ca orice alt om, am dreptul la memorie. Sunt locuitorul planetei noastre – Pământul – de 70 de ani. Despre ce a fost înaintea mea (n. 1926) știu de la părinți, prieteni, dascăli, din cărți. După modul meu de a fi și de a deveni în cele șapte decenii și jumătate de existență, pot să relatez doar ceea ce îmi aduc aminte. În fond, am fost un martor atent al acestui secol absurd și tragic. Am auzit târziu valsurile din La belle époquei care se destrămau o dată cu primul război mondial. Este timpul să precizez că tot ce am trăit, auzit și văzut s-a întâmplat în anumite locuri fixe, unde am rămas mai multă vreme. Acestea au devenit adevărate posturi de observație. Dintr-o asemenea perspectivă am perceput și spiritul epocii democratice din perioada interbelică cu toate avantajele și neajunsurile sale. Eram adolescent într-un cătun ardelean, unde unii dintre țărani vorbeau de împăratul și legile sale drepte, iar alții priveau cu rezerve noua administrație de după Unire. Așa am înțeles că românii începuseră să se acomodeze unii cu alții și procesul acesta a fost de lungă durată. Se știe doar că faimoasa democrație interbelică, excesiv de lăudată astăzi, nu a adus avantaje pentru toate categoriile de oameni. Criza economică de odinioară și șomajul, ca și salariile mici ale muncitorilor au creat multe nemulțumiri. Prin munca lor dificilă țăranii își agoniseau hrana de toate zilele și își plăteau dările. Bani de rezervă nu aveau decât foarte puțini, care erau mai înstăriți. Din aceste motive, fiii de țărani care au făcut studii superioare nu erau prea numeroși. Se mulțumeau în general cu patru clase gimnaziale, iar din când în când câte unul sau doi dintr-un sat terminau liceul. Accesul la universitate era rar. El putea fi facilitat de unele burse oferite de liberali. În acele condiții eu nu am putut merge decât la Școala Normală, unde taxele erau mai mici și se dădeau și unele burse destul de modeste. Dar micii intelectuali din satele de odinioară găseau foarte greu câte o slujbă. Visul țăranilor care își trimiteau copiii la studii era ca aceștia să ajungă domni, nu să se întoarcă la sapă și la plug. Din rândul acestor mici intelectuali s-au recrutat numeroși legionari, ce au alimentat mișcările de dreapta. Fiind intern la Școala Normală din Deva, am observat cum se distribuiau armele pentru rebeliunea legionară. Dar până seara, armata a stins conflictul, prelungit însă în alte localități. Pentru săteni, ca și pentru muncitori, dictatura antonesciană părea greu de suportat. Þăranii plăteau cote mari în cereale și carne, iar uzinele mai mari erau militarizate. Atunci am observat cum tatăl meu, deși bolnav de rinichi, a fost nevoit să se ducă la uzină. Finalul războiului a fost privit puțină vreme ca o ușurare. Priveam de la bariera satului cum trupele sovietice mergeau spre Berlin în camioane și tancuri sau cu boii și caii luați cu forța de la săteni. Din internatul școlii de la Deva observam cum se schimba ordinea din țara noastră și cum comuniștii, ce s-au înmulțit subit, puneau mâna pe putere. Nu voi face istoria acestor evenimente privitoare la socializarea statului nostru, voi semnala doar unele aspecte. Sub egida luptei de clasă, fiii de moșieri, de industriași și burghezi erau supuși unor mari discriminări pentru a fi împiedicați să-și continue studiile universitare. Procesul a fost lung, dar extrem de dureros. În toate aceste împrejurări m-am purtat ca un tânăr obedient, deprins din anii de internat să asculte și să se supună. Făceam totuși parte dintre fiii unei clase favorizate: țăranii; tatăl meu era considerat și muncitor, fiindcă a lucrat mai multe decenii la uzina din Călan. La început, m-am încadrat în mișcările de stânga ale tineretului fără prea mare însuflețire. Totul părea să evolueze într-o singură direcție. Socialismul se instala în țara noastră pentru o durată nedeterminată. Nu existau mai multe opțiuni decât obediența sau eliminarea din universitate. Eu am ales „partida“ celor care s-au supus și, în 1950, am fost recomandat pentru învățământul superior de la Cluj. Indiferent de natura întâmplărilor care au intervenit ulterior (stagiul militar, mutarea la București, stabilirea la Facultatea de Litere, funcționar la Ministerul Învățământului), am continuat să-mi fac meseria și să rămân un tânăr liniștit. Scopul meu fundamental era să ajung un bun profesor. În partid m-am înscris abia în 1962, după ce am revenit din Germania. Acomodarea mea cu colegii de partid a fost lungă și dificilă. Unii dintre cei tineri erau ariviști și intriganți. Profesorii mai vârstnici aveau o ținută demnă și onorabilă și imprimau oricărei discuții dificile o anumită cumpătare. Dintre aceștia amintesc pe profesorii Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Alexandru Balaci, Șerban Cioculescu și alții din generația mea ce nu s-au pretat la niciun fel de excese. În acei ani crezusem că îi pot ajuta pe cei mai tineri aducându-i în interiorul partidului, pe această cale reușind ca mulți dintre ei să fie reținuți în facultate. Dar fiind și editor din 1971, câmpul meu de acțiune s-a desfășurat mai mult în domeniul culturii și, o anumită vreme, al Uniunii Scriitorilor. Venise timpul să mă conving că un om de partid nu are doar o singură opțiune, obediența totală. Începusem să întrezăresc un mic spațiu de manevră care scăpa de sub supraveghere. Acesta devenise spațiul meu de inițiativă și libertate. Făceam programe bune de traduceri menite să întrețină în cultura noastră un adevărat spirit european. Cărțile mele personale erau de asemenea orientate în această direcție. Dar, pe măsură ce diferența dintre socialismul imaginar și cel real devenea tot mai mare, și starea de revoltă mocnită a populației, săturată de privațiuni, era tot mai intensă. Intelectualii strângeau și ei rândurile, dar actele de revoltă individuală a unora dintre aceștia erau anihilate pe cele mai diverse căi. În masca mea de „intelectual obedient“ începuseră să apară mici fisuri. Nu puține au fost cazurile când, în adunările de la Universitate, de scriitori și din edituri, îmi exprimam nemulțumirea față de aberațiile din cultură și învățământ. Mă străduiam să fac totul cu mult tact și cumpătare în manifestările mele politice. De câte ori am fost surpins cu garda jos, mă găseam într-un deficit de luciditate și am suportat consecințe destul de umilitoare. În lupta de idei cu adversarii, din rândurile colegilor mei profesori, scriitori sau editori, am eșuat atunci când n-am fost suficient de abil și de bine pregătit. Întotdeauna, lupta cu oponenții presupune o viclenie mai mare decât a acestora. Armele de ordin cultural nu sunt suficiente. Era vremea când mulți intelectuali din întâia generație, proveniți din mediile țărănești și muncitorești și-au „trădat“ clasa în numele unor idealuri umanitare. În memoriile și jurnalele mele stărie acestea de tensiune, convulsie și metamorfoze ale conștiințelor au fost notate cu fidelitate. Recunosc că m-am învârtit cu precădere în jurul axei mele, dar precizez că n-am neglijat niciodată să mă „rotesc“ și în jurul axei lumii. În felul acesta, interferența dintre confesiunile personale și comentariile despre viața publică au început să se armonizeze tot mai evident. Dacă primul volum de memorii publicate s-a oprit în decembrie 1995, debutul din partea a doua a jurnalelor și memoriilor datează din august 1994. Alternarea modurilor de scriitură din noul volum este mult mai mare și mai variată. Enunțurile confesive se întretaie cu observațiile critice despre cărțile citite în acest timp, cu portretele unor personalități și ale unor prieteni din viața intelectuală, ca și cu evocările unor bătrâni din copilăria mea, pe care i-am cunoscut în satul meu de baștină. Accentul pe stările mele depresive provine fie din cauza structurii mele nervoase labile, fie din cauza unor evenimente care s-au dovedit a fi mult mai puternice decât mine și m-au dus la unele eșecuri. Impresia de criză și neputință disperată a sporit după 1990, când lamentațiile personale au devenit excesive. Dar atunci m-au părăsit cei mai mulți prieteni și am trecut printr-o perioadă de ieșire din circuitul public mai larg. Și când credeam că starea mea s-a echilibrat, a apărut pierderea vederii. Gândul că nu mai pot citi și scrie m-a împins spre reflecțiile cele mai dureroase. Căpătasem sentimentul unui om „sfârșit“. Atunci a apărut, ca un semn al destinului, Cristina, prietena și eleva de odinioară a soției. Ea a devenit pentru mine ochiul care vede și mâna care scrie. Acomodarea a fost grea. Dar s-a dovedit a fi benefică. Cu ajutorul Cristinei o să pot duce la capăt scrierea acestor pagini de memorii și jurnale, ca și unele articole și lecturi de cărți prin care încerc să-mi justific existența. Preludiile acestea sunt o adevărată invitație sau provocare la lectură. Sunt conștient de faptul că un critic sau un istoric literar nu este o vedetă. Nici eu, dar nici scriitorii de audiență mai largă nu ne putem compara cu popularitatea unor fotbaliști de prestigiu, a unor cântăreți de muzică ușoară sau actrițe de film. Știu că cercul meu de audiență este restrâns prin specificul unora dintre operele mele. Cărțile reeditate în ultimii ani stau în teancuri în depozite din cauză că nu au putut fi difuzate. Memoriile mele sunt, așadar, un mod de a atrage atenția asupra activității personale din diferite perioade, mai bune sau mai rele. Ele rămân în esență o amplă spovedanie în fața cititorilor. Dar mă simt obligat să atrag atenția asupra „sincerității limitate“ din aceste pagini. Nu pentru că aș avea ceva de ascuns. Dar și în viața mea există anumite episoade enigmatice pe care decența intelectuală mă oprește să le relatez. Ce este între vis și realitate? m-au întrebat unii. Ei bine, între aceste extreme se găsește groapa comună a dezamăgirilor personale, a actelor ratate și a unor eșecuri esențiale. Toate acestea intră în zona indicibilului, zidită pentru totdeauna sub pecetea tainei. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy