Sunt un opaiÈ› stins demult
pe pervazul unei ferestre oarbe
prin care se revarsă
în șuvoaie întunericul.

Ia-mă cu degetele tale de alabastru, femeie
și șterge încet funinginea groasă
aproape intrată în carnea
lutului meu!

Poate că vei descoperi încrustate
runele de aur
ale unor vechi poeme de dragoste.

Murmură-le încet!
Poate că pe buzele tale palide
de lunga absență a sărutului
va înflori zâmbetul
ca un trandafir în roua dimineții!

Și poate... oh, poate
pe feștila uscată demult
va pâlpâi un mugur de lumină:
sufletul meu...