Deodată timpul,
a-ncetinit să mai existe.

Târărea mucoasă de melci morți,
s-a uscat, toată…

Dorurile de-aripi
din cerurile dezlânate,
au căzut înapoi în țărâna de unde vieți cu suflete de om,
le-au trimis să caute-n zadar, alin…

Apele toate,
s-au rușinat înapoi în pleoape uscate, de fântâni…

Urmele, umbrele,
s-au reîntors toate-n lumina-ntunecândă,
și oloagă…

Sunetele,
toate-u încetat să mai foșnească-n crengile-mpietrite-n rădăcini…

N-a mai rămas, de fapt, nimic…

Doar noi,
nemăsurate dureri,
cercând să le naștem iar,
poate încă o dată…