Mă ascunsesem într-un câine,
dar acela, de-al dracu',
ieși de-acolo, bătrâne,
haide să înfășcăm o ciumpalie pe bulivar!
Văd că și ție ți-au crescut colții,
le sclipește smalțul când râzi de câte-un șmecher
cu o bobină de sfoară pe umăr!”

Pe-atunci, se auzea numai vocea câinelui;
doar un înger pirpiriu se plimba pe margine
și zicea:
„Lasă-l în mama lui de câine
și treci la treburi mai serioase,
n-ai văzut ce inimă are?”

Mă uitam serios la înger,
știam că dreptatea e de partea lui;
drept e că și câinele avea dreptate din părți,
doar vedea și-un prost petele de pe blana lui,
răutățile și scandalurile la ordinea zilei.

Ce-ar fi de m-aș ascunde-ntr-un înger?
Însă îngerul nu are nimic de ascuns,
nu are pete pe față, doar o mare numită lumină,
în care orice naufragiat se simte mai bine,
prinde putere și poate să-noate
cât îl țin mușchii.

„Hai să fugim, – zicea câinele, –
mă orbește lumina acestui înger.
Ciumpaliile nu-ți plac,
dar ți-aduc îndată un înger de femeie.”

„Marș de-aici, javră!” – zicea îngerul,
reîntors în mine.
„Du-te la poartă și latră
la pisica moartă!”