...tâmple pulsate în pricina
adierii furtunii mocnite...

cât de dor îmi este de dascălii mei amorțiți în
piftia sufletului meu lătrat de constelațiile fioroase ale cerului
scufundat scufundat..., afundat afundat...,

în apele subțiate ale glasului acestei toamne
ridicate din prăpăstiile fioroase ale gușilor de vrăbii;
Scăldat, lătrat...

adunat...

dar țâșnind din adâncuri tu, albatros ascuțit, mai lung decât sunetul însuși...
țipă-mi coarnele grele, de cerboaică flămânzită, ce-mi încălzesc ceafa îmblănită!

Udă-mi penele-mi necrescute!

și unde firele de grâu nu cresc, unde atlanți înfipți în pământ infloresc
minunate cuvinte, neverosimile gânduri ale unor întinsuri negrăite
decât de guri de prunci scăldați, legănați, cântați în ape de arginți

cât de dor îmi este de dascălii mei amorțiți
atlanți înfipți în novalis asfințit al depărtarii orbitelor mele,
...țintuite în cortul întins spre liniștea
zvâcnitelor noastre firi!