ceața cotropise orașul sau fumul țigării
ridicându-se palid, de pe marginea scrumierei, ca un șarpe îndrăgostit
nu cânta muzica,
nu se auzea nici un secundar,
și aerul era din ce în ce mai subțire,
precum strigătele iepurilor care-aveau să se nască

în acel sfârșit de februarie
zăpada era ridicată cu sila-n remorci
țipa încetișor, știind că soarele din după-amiaza aceea-i hărăzise o viață
plină de apă și sare

ha! cum bătea inima, cum bătea inima
și câte cuvinte-ncăpeau în acea tăcere turnată-n pahare de unică folosință
numai ochii, sărmanii, erau capabili să se exprime
într-un alfabet pe care ți-l desenam cu grijă, direct pe linia gâtului,
acolo unde sărutul capătă formă și sens

doar noi și orașul acela abătut ca un soldat
rămas fără cartușe și care nu a mai primit vești de acasă

dumnezeu era prin preajmă și-și făcea de lucru numărându-ne firele albe
câte unul pentru fiecare noapte de nesomn
avea cu el și o notă de plată
pe care, cu creion chimic, scrisese prețul fiecărui păcat

țipa zăpada care era dată afară din oraș
ca un intrus era dusă să moară pe câmpul de la marginea orașului
roșu țipa, ca macii care se vor naște din ea, mai târziu
pe sub ferestre, se ghiceau umbrele noastre căutându-se asiduu
ca două cursuri de apă care se regăsesc, fărâmă cu fărâmă, numai în oceanul
de pe lumea cealaltă

doar câțiva muncitori, scuipându-și în palme,
se căzneau să dezmorțească acea după-amiază
în care orele curgeau direct de pe streșini
cărau după ei bețe lungi
cu care gâdilau țurțurii direct la tălpi

iar țurțurii râdeau fericiți,
arzând ca niște lumânări ținute cu flacăra-n jos,
înainte să se prăvălească în gol,
cu capul înainte