Nebun cap. 3
Bietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi. Nu mă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură, dar nu vulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilor le preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea lui to be or not to be. Este o întrebare pe care nimeni nu o poate opri sau dezlega. Îmi place umorul, de un anumit gen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte. Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi, săraci, handicapați, dar să mă ferească Domnul să-mi fie milă de mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamont este iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Eu îi dau o replică. El nu o aude. O navă de cristal pe-adânc inconștient, cuvântul meu sărut îți pare,mai e o șansă, poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poate frumusețea să sporească,când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra nopții frumusețea nu se vede,în întuneric mor și lașii, mor eroii,numai poetul a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Am dat peste un câine de om, ceea ce este cu totul altceva decât un câine. Omul mușcă, este iresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva la Londra, scrie pe un site imund, folosește corespondența personală a altora pentru a insulta pe cine vrea el, pare a aplica metode ghestapoviste, cum a aflat el de emailurile altuia? A folosit banii, șantajul? Un ticălos, cu drag l-aș duce după gratii. Nu are nimic uman în el, totul este calculat, este un pragmactic respingător, o brută. Îl cheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca el. Nici vârsta, nici boala, nici handicapul nu te urâțesc , așa cum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă feresc de acest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți, o mână de țărână trecătoare, a scris un pierzător din Ritz, un specialist în cai și boli mai rare, un ciob rămâne ciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine, artistul valorează douăzeci de bani în fața burdihanelor prea pline. Omul nu a mai citit o carte după „ Cei trei mușchetari”, din liceu. Cu un asemenea interlocutor mă scufund în obscură mizerie morală. Îmi amintesc de un coleg care a fost lovit, nu se știe de cine, în curtea școlii, cu o cărămidă. Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau că i s-au revărsat creierii, dar l-am întâlnit după treizeci de ani, era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi rău, știe ce înseamnă a fi lovit. În București, în muklte locuri, scrie , „Atenție, cade tencuiala”, nimeni nu se ferește, toți au capete ca niște nuci.
Uneori e bine să mori un pic, să nu mai exiști pentru alții. Să poți reînvia. Să nu-ți fie milă de tine, ci de cei care trebuie să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudește cu Dumnezeu. Ca să trăiești îți trebuie multă răbdare. Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul pare a sta în loc. Apoi, brusc, intervine accidentul, Marele Accident. Cumplite sunt clipele când nu intervine nimic. Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali. De ce nu suntem criminali? De rușine? De teamă? Din obișnuință? Toate la un loc. Nu-mi vorbiți de iubirea abstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunț la poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne duce zilnic dintr-o împărăție în alta, până când moartea ne va despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce eu mă aprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul trist dinspre Pind, eu alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-ai vrea să-ți închin ode lungi, să rechem zeii antici, iubind, poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doar un joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, ca un cerb dominat de instinct, dar tăcerile tale mă dor și cuvintele tac și mă sting.