E o zi tristă. Soarele moare retras în mormântul cerului întunecat. Sentimentul ce m-a animat și m-a reanimat de atâtea ori, m-a părăsit. În locul lui un gol infinit care doare mă face să scap din mână și din vedere, lucrurile pe care țineam nepărat să le ating cu privirea. Nu am reușit să-mi preling mirosul, să gust din ființa de noapte.
Mai aproape decât piele de os, vântul șuieră singurătatea diavolească-divină; se sparge de urechile mele neauzite de nimeni. Nici chiar de mine, în definitiv.
Mi-am ratat existența. Viața s-a topit înainte să prindă formă, curgând spre marile suferințe unde lumea se oglindește înspumată de iluzii. Pe pleoape, universul se furișează precum un hoț.
Întunericul se materializează de parcă s-a condesat în sine, el fiindu-și sieși zeu, făcându-se simțit în trupul încă neînchis în sicriu.
Este asta viață? O așteptare zadarnică a iubirii care-și poartă polul sud în sângele ce știe să disloce vulcanii timpului ca să-i sădească în mine?
Nu cred.
Înainte visam să mă droghez cu pasiunea născută din cuvintele inocenței, stând treaz după ce am fost mușcat de insomnie în lumea ta întinsă leneș, ca pentru veșnicia dianinte.
Visam. Acum înot prin țipetele mele surde, sugrumat de suferința singurătății. Sângele scurs spre canalul unde șobolanii beau viața, se întoarce în hoardele colcăitoare și vor rupe trupul căruia i s-a refuzat iubirea.
Există un sens în toate acestea? Și dacă da, unde îl aflu?
Nu vreau să caut sensul în fantomatice credințe și religii, nici în cunoașterea care te ajută să mori mulțumit de sărăcia acumulărilor mentale, ca nici în rațiune – aceasta fiind forma de dresaj mental cel mai specific omului școlit de educația paralizantă a minților limitate.
Să caut sensul în sentimente și afecțiune? Oh, nu! Mai bine nebunia pură, animalism eliberat, instinct ori comă eternă decât o existență supusă sentimentului.
Să îngrop sentimentul în cel mai adânc abis este partea cea mai dificilă pentru că sentimentul este partea care supraviețuiește și trăiește de pe urma viselor și a iluziilor. Alături de sentiment am trăit fantasmele viselor neîmplinite și durerile perpetuate la infinit. Deci, un NU hotărât sentimentului.

Respir. Doar respir. Las viața și amplific golul din mine până ochii mi se vor lipi de tavanul care mă învață arhitectura și regulile care m-au condamnat pentru faptul că sunt.
Un cui de-ar fi să-mi scrijelesc existența! Unghia netăiată de ani să tatueze lbul tavanului pentru ca alți ochi să vadă:
- A trecut unul pe aici, probabill spânzurat, acum însă nu mai contează. Poftiți, simțiți-vă ca acasă!


Dincolo. Dincolo de paradis, infernul își arată marginile ce-și au originea în lumina nimicului de unde un demon a plecat să fărâmițeze frumusețea neatinsă și totuși dorită de toată lumea.