agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-07-01 | [This text should be read in romana] | Împrăștiați de tumultul vieții în patru vânturi – ne regăsim aievea-n aceeași reverie În tihna serii ecoul muntelui Fuji tot mai intens – între tâmplele noastre nestingherit aleanul Ion Rășinaru samourai încărcate de istorie aceleași pietre țin timpul în ele imperiu după imperiu pășesc dintr-un ev într-altul în pielea altcuiva oglinda apei mă deconspiră s-a lăsat liniștea grea captură de război pentru solitudine femeie foarte curtată la picioarele ei lungi sunt comori virgine casa de lemn o aromă de ceai verde spiritul samuraiului. rugină în grădina de nisip frunze un templu de lumină curată cale de înălțare spiritul pe nisip ne scrie numele umbre vieții mărturie oamenii în rugi caută zvon de iubire roșu-aprins Ottilia Ardeleanu Torida-amiază - la cișmea face popas o cântătoare; de izul azaleei mult mai însetați noi doi Peștișori zglobii - soarele strecurat iar printre frunzișuri; despre oameni chiar nu știu în asta clipa multe Joana Geier Templu În jurul meu vorbele și faptele Încălzindu-mă aproape de drumul templelor Îmi spun și știu că exist M-aș opri o clipă-ntr-acolo Cât să nu le tulbur pacea solemnă Dar drumul așteaptă Dac-aș ști să ard nu mai mult Decât trebuie Aș stăpâni una din formele cunoașterii Risipind-o de la un capăt la altul Să ne cântărească unul câte unul Doi câte doi Atârnându-ne-n văzul lumii din jur Plante agățătoare la urma urmei La o anumită înălțime Variabilă De unde se vede sau nu departe La simpla rotire a arborelui... Angela Nache Mamier În primăvară reflexia mea în lac atinge lotușii din grădina albastră fără să știu Arțarii iau foc în fiecare toamnă printre pietre reci umbra mea își întinde zăpada arzând Luminița Suse Doar greieri se-aud - sub mica pagodă măsuța de ceai Pacea-nserării - doar câțiva pești koi animă lacul Ioan Petru Gârda Calmul amiezii - glicin-ademenește noi vizitatori Sfârșitul verii - ultima poză lângă șirul de statui Livia Ciupav Roșu arțarul – printre crengi niciun foșnet în pacea amiezei Casa ceaiului - doar clinchetul ceștilor în vântul de seară Adriana Marilena Simionescu Grădina respiră printre petale de magnolii cu adierea unor pagini răsfoite țesând din parfumul florilor culorile chimonourilor într-o armonie atemporală - aici timpul n-are măsură, pietrișul aleilor nu-i poartă urmele. Umbra se retrage, tăcută, printre rădăcini ca o pasiune stinsă, lăsând lumina să învăluie viața și să mângâie valurile verzi în liniștea deplină a unui miraj de-o vară inspirat de soare din palme deschise. Alice Boboc cord deschis ca o rană sufletului nu-i poți instala porți automatice nici storuri, împrejuru-i, ferestrele-i sunt sferice,... - în grădina aceasta, precum în oricare suflet, chioșcul nu ar avea nevoie de orchestră, cântă întregul unui sine pierdut și regăsit altui segment de timp un soi de risipă de iubire și pace de care poate fi în stare doar Cerul pe care noi, eu și tu, îl închipuim precum și pe Pământ, nu invers... în această stare, privește, până și statuile se pot rătăci... în sunetul aparent Valeriu Barbu Umbre pe apă – Linii curbe în spațiul plin de culoare O primă poartă – același drum dar mereu căi diferite Grigore Chitul Schimbare de look- arborii și-au pus pe cap peruca toamnei Doar noi pe un ram- în tufiș suratele își fac siesta Ica Ungureanu Nicio adiere- o piatră, prima iubire povești de demult Nuferii răsărind din adâncurile apelor- insule de lumină Ana Maria Bezem Mereu de veghe lângă izvorul rece, un dragon de bronz, încolăcit în vise, leagă trecutul de umbrele grăbite ce se perindă între oraș și templu Pierdut în gânduri ating susurul apei, lumina albă alunecă pe metal oglindind cerul dintre munții din zare și zâmbetul meu Picături de timp se scurg lent, spre eternitate. Poarta dintre pini ascunde creste de nori și zbor de fluturi - pașii mă poartă din nou către o pace de-un ceas. Marian Ghilea sirop dulce-amărui prelins pe trunchi de arțar; niciunde părăsite cuiburi- numai aici, fulgi de lumină. cărare prin desișul de foc al pădurii... niciunde nu se aude vreo chemare- numai aici, coruri de păsări. boltă de ramuri, priviri pitite în spatele pietrei. nicăieri flori răsfirate- numai aici, un timid parfum de bujor. podeț peste a timpului zăbavă; niciunde nădejdea n-a îmbătrânit- numai aici se aude toaca... te rog, pune palma! cântare la orgă în grădina bântuită de vise... crinii se lasă ușor seduși de tainicul dor de zbor; în timp ce, de pe frunzele stânjeneilor picură dulceața tăcerii din cuvinte. Anișoara Iordache La capăt de drum- cum am putut scutura floarea albastră? În templul cel vechi închinându-se în taină, petale de crin Mara Cîrciu lacrimile tale sunt țintuite în colți de râu în rădăcini tinere îți surâde pământul poate și tu cauți un sol cu numele tău plin poate de sânge și acolo îți vei agăța mărăcini albi de pernă încă o noapte să mai atârne de nori dimineți verzi asemenea unui susur venal când tu ești doar o mască pe chipul meu sluțit Cristian Marian Dely Cireși înfloriți - furnica trece podul atât de relaxată Sfârșit de mai - mii de iriși așteaptă apusul Simina Silvia Șcladan Punte neumblată - pe celălalt mal verdele-i de nepătruns Nimeni prin preajmă - pinii, cedrii și codrul străjuiesc templul Nicolae Tomescu Zi însorită – floarea albă de cireș pe inelarul meu Poarta dorințelor – o bătrînică pune ultimii bănuți Cristina Rusu Referințe fotografice; Grădinile japoneze au fost inițial concepute pentru recreere, iar împărații și nobilii se întreceau în estetica grădinilor lor. Cele din interiorul templelor budiste erau numai pentru meditație. Grădinile cu piatră și nisip – karesansui, se găseau în temple, pentru că denumirea lor mai era și de grădini Zen. Grădinile japoneze tradiționale pot fi clasificate în trei tipuri: tsukiyama (grădini de deal), karesansui (grădini uscate) și chaniwa (grădini de ceai). Estetica grădinilor japoneze pleacă de la simplitate – grădina roji, simplă rustică, apoi compoziția este mult mai atractivă - grădina kaiyū-shiki-teien, care are și o casă de ceai și o rută pe care vizitatorul o străbate ca să poată admira varietatea de plante, și grădina tsubo-niwa cu o curte interioară mică. Încă din primele secole sunt menționate în cronici grădinile împăraților și nobililor; astfel în primăvara anului 74 este menționată o grădină cu iaz și crapi în curtea palatului împăratului Keikō (71-130), apoi, mai tîrziu în 612, împărăteasa Suiko (554-628) construiește o grădină cu un munte artificial asemănat cu muntele Sumeru. La începutul perioadei Heian (794-1185), existau mai multe tipuri de grădini; cele ale palatului, ale nobililor, grădinile de la marginea orașului și cele din temple. Grădinile imperiale din perioada Heian aveau lacuri pe care pluteau bărci mici cu capete de dragon sculptate. De obicei acolo era locul de promenadă unde se cînta, picta sau admira peisajul. Aproape de sfîrșitul perioadei Heian, a apărut un nou tip de arhitectură de grădină înființat de adepții Pure Land Buddhism – Tărîmul Pur, construit pentru a reprezenta paradisul legendar. Cel mai bun exemplu a unei grădini a paradisului rămasă pînă astăzi este Byodo-in în Uji. Aceasta a fost inițial vila lui Fujiwara Mikinaga (966-1028). După moartea sa, fiul său a transformat vila într-un templu, iar în 1053 a construit Sala Phoenix, care există încă, ea fiind construită în stil tradițional pe o insulă de pe lac. În lacul din fața templului este o mică insulă de pietre albe, reprezentând Muntele Horai, originea celor Opt Nemuritori Daoiști, iar podul ce face legătura cu templul simbolizează calea spre paradis. În perioada Kamakura (1185-1333), Japonia s-a bucurat de o renaștere în religie, în arte, și în special în grădini. Grădinile faimoaselor temple Kinkaku-ji și Ginkaku-ji au fost construite în această perioadă și toate reflectau stilul Zen (simplu, cu nisip și pietre). Multe dintre cele mai renumite grădini zen de la Kyōto au fost opera unui singur om Musō Soseki (1275-1351), călugăr, caligraf și arhitect de grădini. El a construit grădinile Zen ale templelor Nanzen-ji, Saiho-ji și Tenryu-ji. Perioada Momoyama (1568-1600), deși scurtă, a adus o schimbare în estetica grădinilor. Grădina caracteristică acestei perioade era reprezentată de unul sau mai multe iazuri sau lacuri situate lîngă reședința principală nu departe de castel. Aceste grădini au fost construite să fie văzute de sus, de la castel sau din reședință. Lacurile artificiale erau înconjurate de plaje cu pietre mici decorate cu aranjamente de bolovani, cu poduri de piatră naturale și pietre pas cu pas. Grădinile din această perioadă combinau elementele unei grădini de promenadă, cu elemente din grădina Zen, cum ar fi munții artificiali, meniți să fie văzuți de la distanță. Cea mai faimoasă grădină de acest fel a fost construită în 1592, și era situată în apropierea castelului Tokushima-jō pe insula Shikoku. Printre caracteristicile sale notabile se numără un pod de 10,5 metri lungime format din două pietre naturale. O altă grădină notabilă a perioadei a fost reconstruită de shogunul Toyotomi Hideyoshi (1536-1598), pentru a celebra festivalul florii de cireș, dar și pentru a recrea splendoarea vechii grădini a templului Sanbō-in. În perioada Momoyama s-a dezvoltat și chanoyu (ceremonia ceaiului), chashitsu (ceainăria), și roji (gradina de ceai). Ceainăria trebuia să sugereze cabana unui pustnic călugăr. Era o structură mică și foarte simplă din lemn, de multe ori cu un acoperiș de paie, cu spațiu interior pentru două tatami - rogojini. Ca decor era permis un sul cu o inscripție și o ramură a unui copac. Ea nu avea vedere la grădină. Grădina era mică și trebuia udată des ca să fie mereu umedă și verde. Mai avea de obicei un cireș sau un ulm pentru a aduce culoare primăvara, dar altfel nu avea flori luminoase sau plante exotice care puteau distrage atenția vizitatorului. O cale ducea la intrarea în casa de ceai. De-a lungul căii era o bancă pentru oaspeți și un bazin din piatră cu apă, unde oaspeții își clăteau mîinile și gura înainte de a intra în camera de ceai printr-o ușă mică pătrată numită nijiriguchi, sau tarandu - la intrare, unde trebuia să te apleci ca să intri. În timpul perioadei Edo (1615-1867), a apărut un nou tip de arhitectură japoneză, numit Sukiya-zukuri - construirea în funcție de gustul ales. Stilul Sukiya a fost folosit în cea mai faimoasa grădină a perioadei, Vila Imperială Katsura la Kyōto. Clădirile au fost construite într-un stil foarte simplu fără decor, un prototip pentru arhitectura japoneza de viitor. Erau deschise spre grădină, astfel încît grădina părea în întregime o parte a clădirii. Chiar dacă vizitatorul se afla în interiorul sau exteriorul clădirii, el avea întotdeauna sentimentul că este în centrul naturii. Clădirile grădinii erau aranjate astfel încât să se vadă întotdeauna de pe o diagonală. Acest aranjament avea un ganko - nume poetic al expresiei „formațiune de gîște sălbatice în zbor." Cele mai multe dintre grădinile perioadei Edo au fost, fie grădini de promenadă, fie grădini Zen. Perioada Meiji (1868-1912) nu s-a remarcat printr-o nouă arhitectură în stilul grădinilor, ci mai degrabă datorită deschiderii Japoniei spre Occident, multe dintre ele au rămas în ruină. În 1871, o nouă lege a transformat multe din grădinile perioadei Momoyama și Edo în parcuri publice. Grădinile japoneze moderne de la 1912 și pînă astăzi, au devenit o extensie a arhitecturii clădirilor. Ele sunt proiectate de absolvenți de arhitectură, iar materialele folosite sunt din beton. Unele grădini japoneze moderne, cum ar fi Tōfuku-ji proiectată de Mirei Shigemori (1896-1975, arhitect peisagist și istoric de grădini japoneze), au fost inspirate de modelele clasice. Alte grădini moderne au luat o abordare mult mai radicală. Un exemplu este Awaji Yumebutai, o grădină pe insula Awaji, proiectată de Tadao Ando (n.1941, celebru arhitect japonez, deținător a mai multor premii de excelență în arhitectură). Ea a fost construită ca parte a unui complex și centrul de conferințe pe o pantă abruptă. Grădinile japoneze au cîteva elemente principale obligatorii. Primul element este apa. Grădinile japoneze au mereu apă, fie un iaz sau un izvor, sau, în gradina de pietre și nisip apa este reprezentată de cercurile din nisip alb. O grădină tradițională va avea, de obicei, un iaz cu forme neregulate, sau, în grădini mai mari, două sau mai multe bazine conectate printr-un canal și o cascadă. Regulile pentru plasarea apei într-o grădină au fost prevăzute în primul manual de grădini japoneze, Sakuteiki din secolul al XI-lea. În conformitate cu Sakuteiki, apa ar trebui să intre în grădina de la est sau sud-est, iar fluxul spre vest. Apa care curge de la est la vest, va duce departe răul și proprietarul grădinii va fi sănătos și va avea o viață lungă. Un alt aranjament favorabil este ca apa să curgă de la nord, în budism reprezintă cosmologia, iar de la sud, reprezintă focul, ele fiind opuse, ying-yang. Al doilea element este piatra și nisipul. Pietrele sunt clasificate în mod tradițional ca fiind înalte pe verticală, ușor verticale, arcuite, rabatabile, sau plate. Ele ar trebui să varieze în funcție de mărime și culoare. Pietrele cu straturi ar trebui să aibă toate straturile în aceeași direcție, să fie ferm înfipte în pământ; dînd astfel un aspect de fermitate și de permanență. Pietrele sunt aranjate atent în compoziții, cîte două, trei, cinci sau șapte pietre, cele cu trei fiind cele mai frecvente. Într-un aranjament de trei stânca cea mai înaltă reprezintă cerul, cea mai scurtă pămîntul, iar piatra din mijloc este puntea de legătură între cer și pământ. Uneori, una sau mai multe pietre numite (fără nume sau aruncate) sunt plasate în locuri aparent aleatorii în grădină, pentru a sugera spontaneitatea, deși plasarea lor este aleasă cu grijă. În Japonia antică, suna – nisipul și jari – pietrișul, au fost utilizate în jurul altarelor Shintō și a templelor budiste. Mai târziu, acestea au fost folosite în grădina de piatră sau în grădina Zen, reprezentînd apa sau norii. Nisipul alb reprezintă puritate, dar el ar putea avea și alte culori; gri, maro sau albastru-negru. Al treilea element important al unei grădini este podul sau puntea. Primul pod apărut pentru prima dată într-o grădină a fost construit în perioada Heian. Podul se afla în grădina Byōdō-in, și era un pod de lemn ce lega pavilionul Phoenix de o mică insulă de pietre. Podurile pot fi din piatră - ishibashi, din lemn, sau dintr-un buștean scobit, umplut cu pământ în partea de sus și acoperit cu mușchi - dobashi. Forma lor ar putea fi, arcuită – soribashi, sau plată - hirabashi. Uneori, în cazul în care fac parte dintr-o grădină templu, sunt vopsite în roșu, urmînd tradiția chineză. Al patrulea element este felinarul din piatră și bazinul cu apă. Felinarul din piatră - dai-dōrō, datează din perioada Nara și Heian. La început ele erau amplasate doar în templele budiste, și mai tîrziu la altarele Shintō. În perioada Momoyama, primii maeștrii mari de ceai le-au introdus în grădina de ceai, iar în timpurile noastre ele sunt amplasate frumos ca decor. În forma sa completă și originală un dai-dōrō reprezintă cele cinci elemente ale cosmologiei budiste. Prima secțiune este chi – pământul, a doua sui – apa, a treia ka - reprezentată de secțiunea de cofraje, lumina felinarului sau flacăra, a patra secțiune este fū – aer, iar a cincea kū - spiritul. Segmentele exprimă ideea că după moarte trupurile noastre fizice vor reveni la forma lor inițială. Bazinele de piatră – tsukubai, au fost inițial amplasate în grădini pentru ca vizitatorii să se spele pe mâini și pe gură înainte de ceremonia ceaiului. Apa bazinului are o kakei - țeavă de bambus, prin care curge apa și un polonic de lemn pentru băut apă. În grădinile de ceai bazinul a fost plasat foarte aproape de sol, astfel încît cel care bea să se aplece pentru a obține apa lui. Al cincilea element al unei grădini japoneze este copacul. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării într-o grădină japoneză, fiecare plantă se alege în funcție de principii estetice, fie pentru a ascunde obiective turistice nedorite, fie pentru pentru a servi ca fundal pentru anumite caracteristici de grădină, sau pentru a crea o scenă pitorească. Copacii sunt atent aleși și aranjați în funcție de culorile de primăvară sau toamnă. Mușchiul este adesea folosit pentru a sugera că grădina este veche. Florile sunt și ele alese cu grijă în funcție de sezonul lor de înflorire. Unele plante sunt alese pentru simbolismul religios, cum ar fi; lotusul, sacru în învățăturile budiste, sau pinul, longevitatea. Creșterea copacilor este controlată, într-o tehnica numită Niwaki, pentru a le da forme mai pitorești, sau pentru a-i face să arate mai vechi. Ei sunt uneori constrînși să se îndoaie, în scopul de a oferi umbră sau reflecții mai bune în apă. În secolul al XVI-lea, Kobori Enshu (1579-1647), a dezvoltat o nouă artă în grădina japoneză, o-karikomi - tehnica de tuns arbuști în bile sau forme rotunjite care imită valurile. Cei mai frecvenți copaci și plante din grădinile japoneze sunt; tsutsuji – azalea, tsubaki – camelia, kashiwa – stejar, ume – cais japonez, sakura – cireș, momiji – arțar, yanagi – salcie, icho – ginkgo, hinoki – chiparos japonez, sugi – cedru japonez, matsu – pin, și ia – bambus. Al șaselea element este peștele. Utilizarea peștelui și în special nishiki-gi – crap colorat, sau carasul este un element împrumutat de la chinezi. Pe timpul dinastiei Song (960-1279), peștii aveau culori deosebite; galben, portocaliu, colorații de alb și roșu-și-alb. Crapul koi apare în grădinile japoneze încă din anii 1820, el este selectat în special pentru coloristica deosebită. Să facem o plimbare prin cele mai frumoase grădini din Japonia. Kenroku-en – grădină din Kanazawa. Construită de feudali, această veche grădină, împreună cu Kairaku-en și Koraku-en este una dintre cele trei mari grădini din Japonia. Ea are în total aproximativ 8.750 copaci și 183 de specii de plante. Grădina mai are; cea mai veche fîntînă din Japonia, care operează prin presiunea apei naturale, o ceainărie Yūgao-Tei, care este cea mai veche clădire din grădină, construită în 1774, Shigure-Tei, o casă de odihnă, care a fost inițial construită de Maeda Tsunanori (a condus domeniul Kaga în perioada Edo), pinul de karasaki, plantat din semințe de Nariyasu de Karasaki, lângă lacul Biwa, Kotoji-toro, un felinar de piatră cu două picioare emblematic numai acestei grădini, Gankō-Bashi, unsprezece pietre roșii, ce seamănă cu gâștele dintr-o formație de zbor și o pagodă - Kaiseki Pagoda, ce se spune că a fost donată de Toyotomi Hideyoshi. Această grădină este de fapt un complex de grădini foarte frumoase, care includ o varietate de iazuri, cursuri de apă, dealuri, livezi, grădini de flori și mai multe pavilioane și case de ceai. Katsura Rikyū – Vila Imperială de la Katsura sau palatul Katsura, cu multe grădini și anexe în suburbiile de vest le orașului Kyōto. Este unul dintre cele mai importante comori culturale de mare amploare ale Japoniei, grădinile sale sunt o capodoperă japoneză de grădinărit, iar clădirile una dintre cele mai mari realizări ale arhitecturii japoneze. Palatul a aparținut prințului Hachijo-no-Miya (1579-1629, nobil din perioada Sengoku). Actualul proprietar este prințul Katsura ce nu locuiește acolo. În grădină se află cinci case de ceai. La Katsura, casele de ceai sunt exemple perfecte ale budismului Zen. Ceremonia ceaiului, care se practică și acum în paviloane este o parte foarte importantă a societății japoneze, deoarece acesta este un ritual spiritual ce simbolizează perfecțiunea în tradiția Zen. Ele au fost construite în mod expres ca să includă calitățile de înțelegere, reverență, puritate, și izolare, care sunt esența ritualului. Cele cinci case de ceai diferite, toate sunt separate de clădirea principală și sunt izolate de tot. Pentru a ajunge la fiecare clădire trebuie să mergi pe o anumită cale care nu dezvăluie punctul de vedere al pavilionului până în ultimul moment. De asemenea, ele sunt construite din elemente rustice, cum ar fi coaja acoperită cu suporturi din lemn neregulate sau bucăți de lemn extensii ale lumii naturale. Ferestrele și orificiile din pavilioane sunt la nivelul ochilor, ca privitorul să se poată simți mai aproape de natură și ca să poată admira florile de cireș în primăvară și frunzele roșii din toamnă, în timp ce ia parte la pregătirea ceaiului și se bucură de mâncăruri rafinate. Grădinile au mai multe iazuri și punți de legătură între ele, vizitatorii avînd nevoie de mult timp pentru a străbate de la un cap la altul acest domeniu mirific. Kokedera – grădina templului Kōinzan Saihō-ji, templul mușchi. Faimoasa grădină este la estul templului. Situată într-o livadă, grădina este amenajată ca o promenadă circulară centrată în jurul iazului ōgonchi. Iazul are forma caracterului chinezesc pentru inimă și conține trei insule mici: Asahi, Yuhi și Kiri. Zona din jurul lacului este acoperită cu mai mult de 120 de specii de mușchi. Grădina are și trei case de ceai: Shōnan-tei, Shōan-dō, și Tanhoku-tei, care au fost parțial inspirate de fraze Zen. La nordul templului mai găsim o grădină de piatră. Grădinile de la Kōinzan Saihō-ji sunt considerate a fi atât un punct de reper istoric și un loc special de frumusețe naturală al Japoniei. Ritsurin Kōen - este una dintre cele mai faimoase și mai frumoase grădini istorice din Japonia situată în orașul Takamatsu. Grădina are o casă de ceai Kikugetsu-tei, construită în primii ani ai perioadei Edo (în jur de 1640), mai multe exponate de artă populară și artizanat, precum și diverse ambarcațiuni de artă cu motive populare. Aici sunt plantați pini negri, ramurile lor și acele sunt minuțios tăiate în forme geometrice și cifre. Grădina mai are și două lacuri, Sai-ko - lacul de vest și Nan-ko - lacul de sud, de unde se poate admira întregul ansamblu. Este cotată printre cele mai frumoase grădini din Japonia pentru că aici se poate merge în plimbare, are bazine, pavilioane de ceai și trasee de mers pe jos. Ryōan-ji – grădina templului cu același nume situată la nord-vest de Kyōto, una dintre cele mai bune exemple de karesansui – peisaj uscat, din Japonia. Grădina Zen, în formă de dreptunghi are 15 pietre de mărimi diferite compuse în cinci grupe; un grup de cinci pietre, două grupuri de cîte trei, și două grupuri de două pietre. Pietrele sunt înconjurate de pietriș alb, care este atent greblat în fiecare zi de către călugări. Încă cu cinci sute de ani în urmă se urmărea o minimalizare rafinată a grădinilor. Această așezare a pietrelor reprezintă insule într-un ocean, în reprezentarea artei conceptuale moderne. Pietrele sunt plasate în așa fel încît, de pe verandă nu se poate vedea întreaga compoziție. Sunt aranjate în așa fel încît atunci când cineva se uită la grădină din orice unghi (altele decât cele de mai sus), să se vadă doar paisprezece pietre. Se spune că în mod tradițional doar prin atingerea iluminării cineva ar putea fi capabil să vadă și piatra a cincisprezecea. Peretele din spatele grădinii este un element istoric important al acestui loc, pentru că este făcut din lut, pătat de trecerea vremii cu tonuri de maro și portocaliu. În 1977 țigla peretelui a fost restaurată din scoarță de copac ajungîndu-se astfel la aspectul ei inițial. Templul mai are de asemenea și o grădină de apă Kyoyochi Pond, construită în secolul al XII-lea, ca parte a patrimoniului Fujiwara, cu o impresionantă varietate de cireși plantați la nord-vestul iazului, o ceainărie și o grădină de ceai ce datează din secolul al XVII-lea. Lîngă ceainărie este un renumit bazin de apă din piatră - tsukubai, cu apă care curge continuu pentru purificarea rituală. Această grădină rămîne una specială, pentru însemnătatea ei religioasă fiind inclusă în Site-ul Istoric UNESCO și în patrimoniul Monumentelor Istorice de la Kyōto. Daitoku-ji – complex de grădini Zen ale templului cu același nume, în incinta căruia sunt construite douăzeci și două de sub-temple, fiecare dintre acestea avînd grădini proprii. Patru dintre ele sunt deschise în mod regulat pentru public, în timp ce restul sunt deschise doar temporar în ocazii speciale. Cel mai celebru dintre sub-temple este Daisenin, el are grădini karesansui ce înconjoară clădirea templului și sunt considerate printre cele mai bune exemple de acest gen. Una dintre grădini este proiectată în așa fel încît să semene cu o pictură a unui peisaj chinez cu pietre verticale ce reprezintă munți falnici și insule divizate de cascade cu nisip alb și fluxuri, care par să curgă prin intermediul altor grădini ale templului înainte de a fi evacuate într-un ocean expansiv de nisip alb. Un alt sub-templu importante deschis pentru public este Ryogenin, caracteristica lui fiind cele cinci grădini karesansui, așezate pe fiecare parte a clădirii sale principale. Cea mai mare dintre ele constă dintr-un cîmp de nisip alb ce reprezintă universul, insulele de piatră și mușchii reprezintă o macara (pasăre de mari dimensiuni, cu picioare lungi și gît lung), și o broască țestoasă, simbolurile longevității și ale sănătății, frecvent întâlnite în grădinile japoneze. Aici se găsește și cea mai veche armă din Japonia, o Musket Tanegashima făcută în 1583. Kotoin este un alt sub-templu interesant, el este renumit pentru suita de arțari, care formează un baldachin boltit peste arcada templului. Arțarii sunt plantați și de-a lungul grădinii de ceai și în grădina de mușchi, o locație mai liniștită a templului. Frunzele sunt deosebit de spectaculoase mai ales în a doua jumătate a lunii noiembrie, atunci când tonurile de roșu intens cuprind tot acest peisaj. În ciuda faptului că este cel mai mic dintre sub-temple, Zuihoin are o istorie la fel de bogată ca și celelalte sub-temple ale lui Daitoku-ji. Principala grădină a templului are pietrișul în modele distincte, vârful înalt evocă imaginea unei mări agitate, iar insulele de pietre ascuțite și mușchii apar privitorului în depărtare. Grădina din spate a clădirii principale are pietrele în formă de crucifix. Sankei-ro – cea mai mare grădină tradițională din Tokyo, proiectată și construită de Tomitaro Hara (1868-1939, cunoscut sub pseudonimul Sankei Hara). Grădina are o suprafață totală de 175 mii de metri pătrați și are iazuri, cursuri de apă și cărări ondulate concepute de către Sankei Hara însuși. Lucrările grădinii au început în 1902 și s-au încheiat în 1908. În timpul vieții lui Hara locul a devenit un punct de atracție pentru artiștii din perioada Meiji (1868-1912). În 1953 grădina a fost donată de familia Hara orașului Yokohama, care a creat Fundația Sankeien Hoshōkai pentru repararea și întreținerea acesteia. Fundația a început restaurarea în 1953 și cinci ani mai târziu grădina a fost din nou aproape de forma sa originală și redeschisă pentru public. Grădina exterioară de lîngă puntea principală a fost prima parte a grădinii deschisă pentru public, în 1906. Ea avea; Rindō-o - sala de ceai, Yokobue-o – coliba de ceai, Kyu-Tōkei-ji – sanctuar, și Kyu-Tōmyō-ji Hon-Do – sala mare. Grădina interioară, situată la nordul iazului principal a fost deschisă pentru public în 1958. Această grădină are în clădirile sale bunuri naționale istorice mutate acolo din întreaga Japonie. Byōdō-in – complex de grădini ale templului cu același nume din orașul Uji. Ele sînt cel mai bun exemplu de grădini care s-au păstrat în starea lor naturală, numite și Tărîmul Pur, adică paradisiace în concepția filosofiei budiste. Cea mai faimoasă clădire care se află într-una din grădini este Sala Phoenix construită în 1053. Este singura clădire rămasă inițial, înconjurată de un lac pitoresc. Ea este celebră și pentru că apare pe moneda de 10 yeni. O altă grădină din complex, numită Jodo-Shiki are un iaz natural, care în 1997 a fost dragat ca parte a unor săpături arheologice. Grădinile sunt desemnate comori naționale cu importante situri istorice, și datorită peisajului lor natural întrec în frumusețe multe din grădinile Japoniei. Mōtsū-ji - grădina templului cu același nume din prefectura Iwate. Este o grădină cu peisaje naturale deosebite și un iaz care este păstrat ca acum 800 de ani. Pe o întindere impresionantă se pot face plimbări lungi pe aleile cu sute de cireși și arțari. Grădina are peste treizeci de mii de iriși, un iaz cu sute de lotuși și covoare întinse de trifoi. Ea este foarte cunoscută pentru festivalurile care se țin aici pe tot parcursul anului. Unul dintre ele este Festivalul Irișilor, cînd paleta imensă de culori irizante îți iau ochii. Este foarte căutată de turiști dar și de localnici, care vin pentru plimbare tot timpul anului. Kairaku-ro – grădină japoneză situată în orașul Mito. Împreună cu Kenroku-en și Koraku-en, este considerată una dintre cele trei mari grădini ale Japoniei. Construită în 1841 de domnitorul Tokugawa Nariaki (1829-1860), ea este celebră pentru cei peste o sută de soiuri de prun. Ea este căutată de vizitatori mai ales în lunile februarie și martie, atunci cînd prunii sunt în floare și coloritul lor de alb, roz și roșu creează o paletă impresionantă de culoare. Grădina mai are o pădurice de bambus, una de cedri, cireși, azalee și trifoi. Pentru frumusețea ei deosebită, are vizitatori tot timpul anului. Rikugi-en – grădină din Tokyo care, după părerea japonezilor are unul dintre cele mai deosebite peisaje. Ea a fost construită în 1700 pentru shogunul Tokugawa și în traducere înseamnă „grădina celor șase poezii”, ea reproduce în miniatură 88 de scene din poeme celebre. Grădina este opera perioadei Edo (1603-1868), are un iaz central mare, este înconjurată de dealuri artificiale și zone împădurite, toate conectate printr-o rețea de trasee. Aflîndu-se pe o întindere mare, trebuie mult timp pentru a străbate pe jos rețelele de poteci. Traseele în jurul grădinii, prin păduri și pajiști deschise duc la mai multe ceainării, care sunt deschise pentru public. Fukiage Chaya este o ceainărie situată pe malul dinspre nord-vest al lacului, un loc frumos pentru a lua o pauză și un ceai. Una dintre cele mai bune perioade pentru a vizita Rikugien este toamna, atunci cînd numeroșii arțari transformă grădina într-unul din cele mai frumoase locuri „în culori de toamnă” din Tokyo. De asemenea, ea poate fi vizitată și primăvara, cînd copacii și arbuștii înfloresc în jurul grădinii. Cei mai frumoși sunt cireșii plîngători (au ramurile îndreptate spre pămînt) de lîngă poarta principală, care înfloresc de obicei de la sfîrșitul lunii martie pînă la începutul lunii aprilie. Și tufele de azalee plantate de-a lungul malului iazului din centrul grădinii sunt în floare din aprilie până în mai. Grădina are foarte mulți vizitatori care hoinăresc peste dealuri și prin păduri. Kiyosumi – grădină tradițională din Tokyo construită pe principiile clasice din perioada Meiji (1868-1912) de industriașul Iwasaki Yataro. Prin indicii subtile în cărări ingenios construite, vizitatorul este condus la o plimbare în jurul lacului. Mulți bolovani de apă uzați au fost aduși din toată Japonia pentru a da grădinii caracterul său. Dealuri și cascade uscate au fost construite cu ei, două porțiuni ale acestora formează baze de pornire (isowatari) pe prize mici ale lacului, care umplu aproape complet grădina; se permite astfel o cale pitorească de acces pe tot perimetrul acestuia. Grădina are trei insule mari și o ceainărie pe iaz. Ea acoperă o suprafață de aproximativ 81.000 de metri pătrați. Peste iaz, în locurile de mică adîncime se poate trece peste poduri formate din pietre pe care se merge pas cu pas. Astfel se pot vedea crapii care înoată în iaz, păsările de apă și broaștele țestoase. Există peste 4000 de copaci în această grădină; specii de pin negru japonez, azalee violet, și cireși de Taiwan. Familia Iwasaki a colectat pietre fine, lespezi de piatră și bolovani din toată Japonia, și le-au adus la Tokyo cu vapoarele, plasîndu-le în jurul grădinii. Numărul total de pietre folosite este imens, iar grădina poate fi într-adevăr percepută ca o grădină de piatră. În această grădină pe o piatră monument este sculptat celebrul haiku al lui Matsuo Bashō - „Vechiul heleșteu/ o broască sare/ sunetul apei”. Sentō-gosho – Palatul Imperial Sentō din Kyōto, are un complex de grădini pe o suprafață de 89.000 de metri pătrați. Ele au fost construite în 1630 de către renumitul artist Kobori Masakazu (1579-1647, cunoscut și sub numele de Kobori Enshu). Poarta de intrare în palat este din lemn pe un perete de lut, ea duce la o poartă interioară într-o grădină mai mică și apoi prin aceasta se face legătura la o poarta exterioară, care duce spre o vedere impunătoare cu o deschidere spre vest peste grădina cu malurile de ocean. Caracteristica principală a acestei grădini este un iaz mare, cu insule și trotuare, ale căror segmente de nord și sud au fost legate de un scurt canal în 1747. Iazul de Nord a fost extins și refăcut în 1684-1688, iar Iazul de Sud este frumos pentru concepția lui care arată exact ca malul unui ocean. Pietrele sale în culori naturale mixte sunt cioplite în forme rotunjite și tăiate peste pietre pătrate. Iazurile au o varietate de insule foarte pitorești și sunt legate între ele de șase poduri în stiluri variate, cel mai impresionant fiind cel care are de-a lungul lui un spalier construit în 1895 pe care sunt flori de Wisteria (plantă cățărătoare cu flori violet, ea urcă în sus, 20 de metri deasupra solului, fie în sensul acelor de ceasornic, fie invers sensului acelor de ceasornic). Două ceainării completează acest ansamblu: Seika-tei, la capătul sudic al Iazului de Sud, și Yushin-Tei, o ceainărie din stuf, rustică, cu o fereastră rotundă, în partea de vest a Iazului de Nord. Isuien - grădină din regiunea Nara păstrată în același stil de la crearea sa din epoca Meiji (1868-1912). Aceasta este împărțită în două secțiuni, care au fost inițial două grădini separate. Ele acoperă aproximativ 145.000 de metri pătrați. În iazul din centrul grădinii sînt două insule cu sculpturi înfățișînd o macara (pasăre de mari dimensiuni, cu picioare lungi și gît lung) și o broască țestoasă. Părțile din spate ale grădinii au fost completate în 1899 de către Tojiro Seki, un om de afaceri din Nara. El s-a angajat în reproiectarea grădinii angajînd un arhitect de grădină de la Școala Urasenke (principală școală japoneză de ceai). Casa Hyoshintei împreună cu piscina de vest au fost concepute de către Kimura Seibei, un alt arhitect de grădină de la Școala Urasenke. Aceasta permite accesul spre casă folosind o tehnică numită shakkei - peisaj împrumutat (este principiul de „încorporează peisajul din fundal în componența unei grădini”). Compoziția peisajului include și acoperișul Marii Porți de Sud – Nandaimon, a templului Todai-ji, precum și cele trei dealuri mai înalte suspendate: Wakakusa, Kasuga, și Mikasa. Dealurile sînt încadrate de copacii din sanctuarul Himuro în sud, și de templul Todai-ji în nord și fac spațiul dintre grădină și fond să dispară, producând o continuitate în care peisajul amestecat este în armonie vizuală. Această armonie este întărită de absența oricărei incinte artificiale. Iazul în sine are forma kanji – caracterele de scriere ale cuvîntului apă. O insulă centrală este legată de casă printr-o serie de puncte de trecere, care au fost anterior utilizate pentru a se pisa pigmenții utilizați în vopsitorie. Grădină mai are și pietre decorative, care au fost populare în timpul perioadei Meiji. Iazul este alimentat de rîul Yosiki care curge pe lîngă grădină. Fujita Kinen Teien – Grădina Memorială Fujita din orașul Hirosaki este o grădină tradițională ce a fost construită în 1919 de către un grădinar din Tokyo. Primul proprietar al acestei grădini a fost Kenichi Fujita.. Ea are aproximativ 21800 metri pătrați și este separată în două părți principale, una superioară, formată dintr-un deal, și una inferioară, teren care are și o faleză înaltă de 13 metri. Dealul are vedere spre muntele Iwaki. De asemenea, Casa de Vest și Muzeul de Arheologie japoneză sunt construite aici. Partea inferioară a grădinii are plantați iriși și este de o frumusețe deosebită. De pe un pod roșu se deschide o panoramă spre o cascadă, un iaz, și multe cărări care se contopesc cu peisajul. Grădina mai are o casă tradițională japoneză în partea superioară și una de ceai, ambele concepute pentru a permite vederea spre peisajul înconjurător. Lîngă poarta de intrare mai este și o frumoasă ceainărie din epoca Taisho (1912-1926). Shugaku-in Rikyū – Vila Imperială Shugaku-in este un complex de grădini de pe dealurile din suburbiile de est ale orașului Kyōto construit între (1655-1659) de împăratul Go-Mizunoo (1596-1680). Este unul dintre cele mai importante comori culturale de mare amploare ale Japoniei, grădinile sale sunt unele dintre cele mai mari capodopere în arta grădinăritului. Pe cei 530 000 de metri pătrați găsim de fapt trei grădini; Grădina de Jos, Grădina de Mijloc și Grădina Superioară. La început, Grădina Superioară avea un lac mare artificial creat prin construirea unui baraj de pământ peste o râpă, cu mai multe insule mici. Spre deosebire de grădina tipică japoneză această grădină foarte mare este o grădină de plimbare în stilul peisajului împrumutat. Grădina de Jos a fost inițial mai mult ca o deschidere amplă de primire a oaspeților. Acum, ea este împărțită în două; o zonă exterioară, amenajată cu alei de mers pe jos, și o grădină interioară unde este și Vila Imperială, separate printr-o serie de cîte două garduri de bambus, fiecare cu o ușă simplă, din lemn. Grădina are un mic pîrîu și un iaz, ele sunt despărțite de un dig pasarelă ce pleacă de la vilă peste o porțiune cu nisip, alb, grosier și pietre albe mari pe alocuri. Gradina de Mijloc are la rîndul ei o grădină interioară cu două clădiri principale, despărțite la fel de o serie de cîte două garduri din bambus. Un iaz mare cu cascade și poduri de piatră încîntă privirea vizitatorilor. La Grădina Superioară se poate ajunge trecînd printr-o poartă simplă și urcînd pe o porțiune scurtă de tufișuri tunse în același stil. De acolo de sus se vede întreaga panoramă a grădinii. Un pavilion simplu și un pridvor de lemn oferă un punct de vedere excelent peste întinderea superbă a lacului și a insulelor sale. Panorama este extinsă și pe dealurile din jurul orașului Kyōto. Cascada din apropiere are aproximativ 10 metri înălțime și este construită din pietre necioplite, zona din jurul ei fiind extrem de pitorească. Iazul este ornamentat cu două structuri principale: Chitose-Bashi, un pod ornat cu două chei mari de piatră conectate printr-o pasarelă centrală, fiecare acoperit cu un pavilion din lemn, unde unul dintre pavilioane are ca ornament o pasăre Phoenix sculptată din cupru aurit și o clădire simplă Kyusui-Tei. Iazul are, de asemenea, două poduri mici, unul din piatră în formă de barcă și cel de-al doilea în formă de cascadă. Malul iazului este lung, cu gazon, arbori, pasarelă, și gard viu tăiat care trece pe deasupra. Cele trei grădini sunt legate de două alei drepte, fiecare avînd aproximativ 100 de metri lungime, încadrate de pini. *furuike ya kawazu tobikomu mizu no oto – vechiul heleșteu/ o broască sare/ sunetul apei. Am ales ca titlu acest celebru poem al lui Matsuo Bashō, pentru că el apare sculptat pe o piatră monument din grădina Kiyosumi din Tokyo. Aveți fotografia mai jos. Joe Ragsdale – cu acordul fotografului Imagini; O. Otomodachi și Shinichiro Saka – cu acordul fotografilor |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy