în tăcerea dată la maxim
se auzea ceasul cum rotea secundele prin încăpere

ticăitul lor părea un stol de săgeți trase spre mine
ce se apropiau în felul lor ucigaș

gându-mi atârnat ca un braț mort în golul lumii
se tot subția agățându-se de el chipuri cu umbre legate la ochi

din acest loc
simt cum viața se împrăștie cu fiecare foton de lumină
și cum tot ce e frumos
se scurge odată cu roua din mine
într-un suspin de ceas
ce mă rotește în jurul propriului meu trup
așteptând să apun în întunericul din golul lumii
odată cu rănile zilei