Pe 23 decembrie 1989 încercam să ies din mahmureală. 22 fusese o zi grea. În noaptea de 21 lucrasem pe tură și ascultasem împreună cu Geo Europa Liberă. Ni se părea de necrezut ce se întâmplă în București. Ne gândeam că va fi un dezastru mai mare decât la Timișoara. Dimineața, pe drumul spre casă, am remarcat că autobuzul era populat doar cu cei din tura noastră. De obicei, la ieșirea din Chiscani era aproape plin chiar și duminica. În oraș circulau mijloacele de transport, dar senzația de puțini oameni era aceeași. Am ajuns acasă, am mâncat, dar nu puteam dormi nicicum. M-am tot foit cu gândul să fac și eu ceva. Am luat prietenii la rând și m-am hotărât s-o fac cu Gabi, pe considerentul că, rebelă cum e ea, ar fi de încredere, dar nu numai asta a contat. Un băiat și-o fată erau mai puțin bătători la ochi. Asta știam din filmele cu ilegaliști comuniști. Văzusem o droaie de seriale și filme artistice în care presupuși colegi ai lui nea Socu ieșeau mai mereu învingători. Nu mi-era clar ce-am putea face. Am sunat-o pe Gabi de la cabina telefonică aflată lângă Modern, căruia toată lumea îi spunea Geamuri Late, fiind primul restaurant din oraș construit în vremurile partidului unic; mai multe dreptunghiuri formau unul mai mare. Spre bucuria mea, Gabi era acasă. Fusese și ea în tură de noapte, dar la spitalul de urgență unde lucra ca asistentă medicală. Într-o oră ne-am întâlnit și am mers aproape de Grădina Mare la Delfinul, o cârciumă aflată la parterul unei case unde se spunea că la etaj ar fi locuit Panait Istrati.


Nu-i spusesem nimic la telefon, nu eram atât de naiv. Pe drum i-am povestit ce ascultasem noaptea la radio, bineînțeles știa, îi spusese de dimineață taică-su. Delfinul era plin, dar a plecat un nene de la o masă și ne-am așezat. Nu știam cum să încep, așa că am pornit cu un cognac; eu, ea nu bea alcool. După al treilea, deja stabilisem să facem niște manifeste cu litere decupate din ziar, iar noaptea să scriem cu vopsea prin oraș „Timișoara - București - Brailaaaaaa, trezește-te!“ Ceva de genul ăsta. Bucuros că stabilisem ce aveam de făcut, am mai comandat un cognac. Mă pregăteam să sorb prima înghițitură, când în ușa de la intrare a apărut un bărbat înalt, îmbrăcat într-o șubă groasă. S-a oprit, a ridicat mâinile și a strigăt "băăăi, a fugit Ceaușescu cu Elena“. Eu rămăsesem cu paharul în aer. Mă uit la Gabi „diversiune“, zic încet. „Diversionistul” a mai rămas un pic cu mâinile în aer, după care, ca teleghidat, de parcă s-ar fi deplasat pe un covor mobil a trecut prin asistența netulburată și gureșă, îndreptându-se spre bar, unde și-a luat o vodcă dublă, apoi cu paharul la piept s-a rezemat de bar. Avea o figură de parcă își pusese pe față propria poză instant primită cadou de la omuleții verzi ce doar îl coborâseră din farfuria zburătoare. La probabil un minut, care mi s-a părut o oră, apare în cadrul ușii de la intrare Mioara, o tipă pe care o știam bine, cum pretindeau c-o știau mulți din oraș. „Haideți, băi, la Casa Albă, c-a fugit Ceaușescu!“ Tot cu Elena? zice încet Gabi. Îi revenise giumbușlucăria care îi stătea așa de bine. „Hai, Fane, ce stai ca momâia“ o aud pe Mioara care mă reperase. Atunci m-am ridicat, i-am făcut semn lui Gabi și am ieșit printre oamenii care-și vedeau de ale lor. Pe treptele de la ieșire, am auzit vocea puternică a „diversionistului” strigând la cei rămași „ce v-am spus io, bă, tâmpiților?“
Am luat-o pe Golești. Din parc mai veneau doi tipi care cântau Ole, Ole. Cu ei am trecut pe lângă sediul Securității care părea pustiu. Puținii trecători pe care i-am întâlnit nu prea radiau de fericire. Am ajuns în piața primăriei, unde erau vreo două-trei sute de oameni. Din sediu se aruncau hârtii, tablouri de-ale fugiților. Am scris și noi pe o foaie revendicările noastre. Legalizarea avorturilor era pe primul loc. Gabi s-a dus cu hârtia în primărie. Între timp, a apărut Iliuță, cu zâmbetul lui veșnic și cu bâlbâiala atotprezentă.
― V-v-v-voi n-n-aveți treab-acasă? Hai, ci-ci-circulați, circulați!
― Ce faci, mă, Iliuță?
― Dau jos di-d-di-dictatori, zice.
― Hai, pă bune, și la a câta victimă ești?
― A treia, zice grav, de-a-a-azi-dimineață, no-norocul mi-a, mi-a sssurâs cu cu gura m-m-mare de t-tot. Mergeam la m-muncă, să fi fost șa-șase și-un pic. Lângă ga-ga-ră văd o foaie de de hhhh-hârtie mai mică, a-așa. Mă aplec, o o ridic și când dau dau să citesc, aud o voce: „ce scccc-rie, mă?“ Mă uit peste ddd-drum, doi, doi milițieni. Tot ăla de-a-ntrebat, continuă „ia, ia, iiia citește, mă!“ Mă duc un pic mai spre stâlp sub bec și mă mă uit pe hârtiuță, șiii mă uit și mă uuuit. „Hai, mă, ce zzzice?“, aud de vizavi. Și-așa mă bâlbâi, dar acuma îmi dddoream să fififf fost mut.
― Hai, măi, nu mă mai fierbe, zic eu, cât p-aci să mă bâlbâi la rându-mi.
― Iote, na la el, ssă vezi ce transpirație eeera pppă mine. Trag un j lllluung de totototot, apoi os îîîmi iese al naibii d-din prima. „Daaaa, continuă!“ zice celălalt milițian, de parcă recitam din cățeluș cu părul creț. „Jos Cea-cea-cea“, iau aer de parcă-aș fi rămas la corcodei (un fel de prinsa, dar în apă, n.a.), mai degrabă îmi venea să zic înger-îngerașul meu și dintr-odată strig clar cu ochii-nchiși „Jos Antonescu!“ „Bravo, mă!“, aud de pe partea cealaltă a străzii, apoi celălalt a strigat „hai, cicicirculați, circulați!“ mai zise Iliuță, dând din mână ca un agent de circulație.
M-a bufnit un râs de răsuna piața primăriei. Aici, la balcon îl văzusem prima oară în carne și oase pe M.S. Era prin '79, ne aduseseră de la liceu, unde doar intrasem în anul întâi. Am văzut oameni care păreau să aplaude din proprie inițiativă. Eram chiar în fața casei Agronomului și am vrut s-o șterg pe Plevna, dar un cordon des de milițieni făcea imposibilă ieșirea. Atunci M.S. era în turneu cu hitul „dacă-i frig în casă, punem o haină mai groasă“. Primul Gurist al țării avea în principalele piețe ale orașelor recitaluri care treceau de două ore mai mereu.
Chiar fără proiecții video și mișcare de scenă, fanii păreau înnebuniți, aplaudau, scandau, probabil ratingul era uriaș, singura televiziune nu lipsea. Acum în piață era acalmie. Pe la ora 16, să zic că erau două mii de oameni maximum, dintr-un oraș cu peste 250 000 de locuitori. Din când în când mai trecea câte un tramvai sau autobuz cu persoane care mergeau la treburile lor. Gabi se întorsese tot un zâmbet. Îl văzuse pe prim-secretarul de județ, plin de bulion și suc de roșii. „A scăpat ușor, erau unii care au vrut să-l spânzure, da' n-au găsit frânghie.“
― O șu-șu-șufă ar fi tre-trebuit, zice Iliuță. (Șufa era un fel de funie cu fire subțiri de fier și se folosea la macarale, n.a.). Prim-secretarul, deși nu era prea înalt, atârna 140 de kilograme la cântar. Se agitau unii prin balconul primăriei. Încercam să-l reperez pe nea Socu, care nu putea fi străin de bulioneală. Săracu', mă întreb cum o fi suportat votarea când în 1992 îmbulionatul a fost ales de majoritatea votanților primar al Brăilei.
Gabi se tot uita lung spre primărie și deodată zice:
― Mă așteptam să fie altceva, să cântăm, să facem o horă a unirii, nu știu, să fie altfel. Prin primărie am văzut mulți dubioși. Nu-mi place, eu plec.
Am plecat împreună. Ea a mers acasă, trebuia să intre de gardă la ora 19. Eu cu Iliuță am luat o sticlă de cognac Drobeta de la Alimentara din diagonală cu restaurantul Tic Tac unde voisem să intrăm, dar era închis, la fel cum era și la Delfinul. Așa că am mers în parc și am ocupat o bancă în spatele bustului lui Sadoveanu care și la așa eveniment tot încruntat rămăsese. Iliuță s-a întors puțin și cu pumnul strâns, având degetul mare indicator, împungea aerul spre bustul masiv.
― Pe pe pe unde-o fi acum Li-li-lizuca și Paaatrocle ai no-noștri?
Am început să râdem de ne sufocam. Oboseala și cognacul începeau să-și facă efectul. Și Iliuță era pornit. Mi-a zis că pe la 12, când a plecat de la atelier, unde era vopsitor, colegii lui erau afumați rău. Pesemne în Piața Primăriei se încinseseră spiritele, auzeam clar scandările. Se întuneca, apusul roșu abia mai pâlpâia. Amețiți bine, râdeam de ne prăpădeam, completând lozincile ce răzbăteau până la noi. A apărut paznicul de la mica bază sportivă, aflată lângă castelul de apă.
― Ce-aveți, bre, oameni buni, de râdeți în halul ăsta? Chiar n-aveam chef să-i explicăm, i-am dat și lui să tragă o dușcă, apoi am ieșit din parc. Pe Sf. Ana ne-am întâlnit cu un chitarist pe care-l știam mai mult din vedere. Ne-am pupat, am discutat puțin, foarte încrezători în viitor, apoi ne-am despărțit.
― Ãăăăsta nu e ta-tata, zice Iliuță, parafrazând o scenă din filmul Porțile albastre ale orașului, când unul dintre eroi găsește casa bombardată de nemți, iar nevasta lui fusese surprinsă în pat de prăbușire. Eroul privea pierdut spre marginea patului unde se aflau patru picioare vizibile până aproape de genunchi. După ceva timp, cu privirea pierdută, proaspătul văduv, exclamă „Ãsta nu e tata.“ Așa și tipul cu care vorbisem, nu fusese Marian Diveică sau Manana, cum era supranumit de ceilalți chitariști din oraș. Iar ne-am hăhăit și am ajuns acasă cu sticla de un litru aproape goală.
Am intrat și m-am așezat pe fotoliu.
Mama, tata și sor-mea erau așezați în rând ca la cinema pe marginea canapelei. Am început să casc și eu ochii, care mi se cam împăienjeneau. Se întâmplă ca, din cauza băuturii în exces, să ai pierderi de memorie temporară. Dar mi-am revenit când l-am auzit pe tata:
― Băi, tu nu vezi că-s maică-ta și sor-ta aici?
Nu înjurasem niciodată de față de ele, cum de altfel până în armată nu înjurasem deloc. Ce-ai cu omu-ăsta?
― Ãsta-i om, mă, zic eu îndârjit. Au fost, sunt omorâți oameni în clipa asta și el vorbește de întinarea idealurilor socialiste?
Mama, deșteaptă ca întotdeauna, a terminat-o brusc, invitându-mă la masă.