Ai scris prea mult și chiar prea bine
Te-ai depășit chiar și pe tine
Ai scris cea mai întinsă epopee a lumii
Mahabharata, stând la urma urmii
Ai fost o impresionantă uzină de poezie
Tot plină de armonie în sălbăticie
Ai sesizat dară și hemoragia libertăților inutile
Văzută ca spital de urgență în sine
Al sinelui în care poezia devine
Spital de urgență al ens-ului ce se regăsește în ea, în tine
Democrația pe stomacul gol
Pentru un om de stânga, din rândul lor.
Structură nobilă, prin excelență
Creația ta e plină de decență
Ai transfigurat realitatea cotidiană
Demistificând, răsturând, în forma sa microbiană
Înțelesuri vechi pe care
Propunând în locu-le altele inedite, le-ai dat paloare
Așa cum ai pus în valoare
Relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare
Umplând cu eul tău omniprezent
Spațiile Universului atent
La revolta semnificantului împotriva semnificatului
Din buchetul ultrasentimentelor păcatului.
Lucrurile, ca și cuvintele, dragă Păunescu
Pentru tine sunt prea strâmte, ca și pentru Eminescu
Crescând prea repede în valoare
Haina logicii normale
A rămas prea mică atât de repede
Pentru al imaginației tale trup ce se vede
Că-i de sorginte universală, e sâmbure de gândire
Ce nu-n doară
A apărut de nicăieri, acum, aici
Și va rămâne de-a pururea în veci.
Energia ta interioară
Este pe punctul de a arunca în aer structura formală
A ultrasentimentelor din poemele ce rezistă
Pentru ca la sfârșit, să-i trimiți pe-o pistă:
Ridică-te-n picioare, salută, Generație
Am scris această carte pe care o ador.
Regiunea calmă a creației tale
Când nu aveai încă nimic la picioare
Când erupția lirică a generației resurecționale
S-a răgăsit în Mieii primi, de la-nceput de cale
Fără a forța originalitatea prin mijloace violente
Predispoziția ta a generat torente
Ce au deturnat în grotesc imaginii care,
Au căpătat un anume spirit burlesc în versificare.
Predispoziția spre simboluri e clară
Fântâna somnambulă are lirism ezoteric și măsoară
Ermetic, prin imagismul torențial
Pătimaș și orgolios, dar nu banal
O mitologie lirică bazată pe un abil joc al contrastelor
În care se îmbină liricul cu polemicul astrelor.
Poet cu atitudine fățișă cu patimile
În care în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile
Atunci când Păunescu își arată colții
Tu știi că e un autor de pradă și morți
Se vor alătura dacă e cazul
Să-l apere pe el când va sări pârleazul.
Lipsa unei frâne estetice
Imposibilitatea disciplinării materiei poetice
Poezia ta a continuat să șocheze ca un țipăt necontrolat
Dar viu, ce-a fost ascultat
Ai reușit să convingi prin cadență
Ai învins prin perseverență
Chiar și prin înfricoșare
Pe care o răspândește ciclopica ta răsuflare.
Chiar și critica literară a acceptat, copleșită
Această prezență bubuitoare pe orbită
Fără să-și modifice substanțial
Vechiul mod normativ de a pricepe poezia în mod esențial
Dar surprinzând și fără ocol
Metaforele sufletului tău răsună mult prea clocotitor.
Față de eveniment ai luat
Două atitudini de bărbat:
Fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general
Prin acumulare de propoziții în mod oracular
Fie, în sens contrar, prin tendința de a înveli
Rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive într-o zi.
Poemul se deschide, se explicitează dar
Pe măsură ce în cuptoarele lui încăpătoare intră noi șarje de minereu verbal
Iar atunci când e integrat, se codifică, pătrunde deliberat
În zona aproximației și a aluziei pline de păcat.
Epilog:
Îți mulțumesc dar Păunescu
C-ai fost alături de mine, terestru
Și te-ai aplecat către cultură
Fără a accepta pumnul în gură.
Tu ai avut un drum al tău
Ce a fost unic în felul său
Dar sper că acum la judecată
Tu ești acolo Sus și nu-n covată.