Ce zile triste fără scop m-așteaptă ca eu să le socot
Minutele ce trag de mine, iar lipsa ta eu o invoc.
Ce triste zile eu trăiesc, simțind durere adâncă,
Privind în suflet ce lipsește, a ta poruncă.

Sunt zile triste. Îți simt cum palid îți e zâmbetul,
O simți și tu, o simt și eu….spunea poetul.
În fiecare dimineață, trezirea-i surdă,
Căci nu te-aud pe nicăieri. Și lumea-i mută…

Și ai plecat și n-ai plecat din sufletu-mi pierdut,
De lipsa ta, de-a ta prezență în lumea surdă.
Și strig, și zbier la cer, și-i cer cui mă închin,
Să vii, să te întorci l-al meu dor meschin.

Hai vino! Să trăim ce am simțit odată…
Hai vino-n pracul nostru trist de lipsa noastră.
Ne duce dorul tu să știi, și băncile îl simte,
Copacii triști nu regăsesc deloc acum iubire.

Aleile nu simt acum nimic, ne-așteaptă să pășim,
Așteaptă umbra noastră, îmbrățișați să fim.
Ne-așteaptă să fim ca la-nceput, margând cu mâinile într-una,
Furându-ne priviri cochete, și câte-un sărut timid.

Mai ții tu minte acele clipe? Mai ții tu minte așa ceva?
Al nostru era parcul precum și banca aceea.
Ne-a cunoscut și vântul și podul minunat,
Ce ne-nălța iubirea, mereu îmbrățișați.

Și lipsa-ți simt mai rău ca niciodată,
Și dor îmi e de tine și de-a ta privire,
De-al tău surâs, de-al tău cuvânt,
Și mai rău de-a ta fire.

Voi fi aici, acolo, mereu la tine-n suflet,
Să știi să vii la mine , să îmi trimiți un zâmbet,
Te-aștept întotdeauna, în locul neuitat,
Iubindu-te profund, te-aștept pe bancă-n parc.