uneori mă apucă furia pe tăcerea mea încât dau cu toate cerurile minții de pământ spărgându-le unul câte unul indiferent că sunt din cele ordinare sau din cele veritabile până umplu casa cu cioburi albastre de toate mărimile iar când nu mai rămâne niciunul întreg tăcerea mea deschide fereastra din care privește de obicei un copac de vârsta ei aproape și începe să le lipească la loc așezând în fiecare câte-un ciripit și câte-o lacrimă așa până-mi adoarme dumnezeu în brațe...

16/05/2014
Mersin-Turcia