De aș căra pământul cu sacul în spinare
Pe ploaia îndrăcită și vântul temerar,
De aș avea nimicul pe care lumea-l are
Tot aș iubi femeia făcâd din ea altar.

Și mintea de mi-ar fi de vise năpădită,
Simțindu-le-n rărunchi cumplita lor durere,
Nu m-aș lăsa corupt de-o viață liniștită,
Trăind realul crud ca singură avere.

Mai trag uneori targa pe veșnicul uscat
Deși cerul mă udă cu un noroc grotesc
Băgându-mi și în traistă, făcându-mă bogat,
Să port grija perenă, să cred și să iubesc.

Iar de lucrez asemeni cum se lucrează-n lume
Nimic nu mă împinge să îmi permit și toane,
Să trag cu disperare perdeaua peste glume
Ce mi-ar mării durerea în suflet și-n ,,piroane”.