iată-l pe rigoletto cum râde plânsul celui învins de soartă printre toți spectatorii îmbrăcați albastru de lumina care se revarsă între acte și iat-o pe femeia veșnic învinsă de dragoste cupă de otravă din care sorb bărbații obișnuiți să creadă

poate că lumea înseamnă să învingi bruta aceea sentimentală/ să deschizi ochii fără mirare în fața țipătului unui prunc/ lumea în care pasiunile mor în numele libertății

oare
nu este chiar acela soarele din ochii celorlalți
eu cum să rup vălul țesut în jurul fiecărui leagăn
cu mâinile atât de moi nu se poate

cineva se joacă de-a dumnezeu în fiecare zi
aprinde focul și arde timpul de pomană
caută printre zei și morminte o bucată de lut pe care o frământă
împăturește aluatul
încearcă să inventeze un loc gol în scoarța pământului

mi-am luat traista pe umăr mirosea a pâine și ceapă am urcat până în crucea dealului/ m-am simțit frumoasă și tânără/ am crezut că va exista o mână dreaptă în mâna mea stângă/
când m-am întors ninsese și hornul casei fluiera subțire/ am mușcat din merele roșii de acum un an/ erau reci și încrețite

în jocul unui copil singur încape o lume
de îngeri