Ea curgea ca o pasăre liberă pe cer,
el, ca o mâzgă
de năbâzgă,
uitată de soarele ascuns
mult prea departe,
terciuită în copite
de rinoceri.

O seară cu parfum de violete se lăsa,
și guru-muru nu zicea nici pis,
preocupat să dreagă un zapis,
la care de trei ceasuri moșmondea.

„Curgeți, fraților, până rămâneți doar duh!
Ea, acolo-n văzduh;
tu, aici, cu furnici.” –
deschise,-n sfârșit, guru gura,
de teamă să nu i se storcoșească mura.

Terciuitul o chemă să vină de sus:
„Măiastro, lasă naibii zborul
și-adu-mi, până la apus ,
un cioculeț de apă vie,
știi tu, de aia din vie!”

Ea nu cobora nicidecum.
Poate se rupseseră scările
ori o înghițiseră mările.

Nici un răspuns.
Terciuit era visul.