Se scutură cerul de lacrimi și dor,
Și scaldă-n durere întinderea tristă.
Iluzii sărută un putred amor
Și-o lume sinistră.

Rădăcini din trecut înfrunzesc amintiri
Și-nfloresc blajin un miraj notoriu
Făcînd dintr-o Toamnă cu strașnici simțiri –
Un trist purgatoriu.

Funingine deasă; iluzii deșarte.
În ele se zbate sărmanul proscris;
Închide stiloul și fuge departe…
Se-aruncă-n abis.

Visează cu lacrimi la ierni nepătrunse,
La clopote reci bătînd ne-ncetat,
Icoane divine, lumînări aprinse
Zîmbind sacadat.

E seară și negru; e frig; este viscol.
Obscurul citește versetele nopții
Iar criptele-nalte pictează-n Oracol
Anotimpul morții.

Zăcea lîngă cruce cu capul crăpat.
Lăsînd peste suflet zăpada să cearnă,
Rostește agonic un vers înghețat:
„E Iarnă…!”