Parcă aș merge pe cioburi de sticlă

pe o mare mărunțită în milioane de bucăți

îmi alunecă de sub tălpi sângele sărat al valului

acoperindu-mi umbra

un martor ce mă însoțește pretutindeni

încă merg înainte fără să mă scufund

și nu mai este nimeni în jur

încât îmi aud gândurile

aduse înapoi de briză ca niște ecouri

îmi cercetez iar și iar fiecare ascunziș

însă în mine totul e la vedere curat și trist

ca într-un tunel în care s-a adăpostit

umbra ninsorii din altă iarnă