suind în clipele de la mansardă
înham pe timpul bidiviu caleștii
în noi aleargă ceasurilor cleștii
în patru zări a vremii să se piardă.

ne oglindim în dimineața ceștii
și-un foc de vorbe vine-n noi să ardă,
în adevărul nostru, pe brancardă
de-i dus mereu la babele poveștii.

ci nu mai este danÈ› a ta oftare
râzând, spre tine-auzul nu mai sfârtec
și nu-mi mai ești icoană în altare.

au prins să piară fluturii din pântec;
fiind de-acum doar praf de pe uitare
ucid o lebădă să am iar cântec...