pun pariu că și ție ți se întâmplă uneori atunci când e foarte multă liniște în jur
să te împrăștii în mai multe locuri

mă văd foarte apropiat de morți. sunt destui care au grijă de mine
câte unul în fiecare zi mă ia de picioare și-mi târăște corpul prin viață
sunt o lacrimă uriașă
îi zic bagă-mă la congelator să nu mă înghită pământul pune-mă
sub soare la uscat atunci când devin gheață și după ceva timp suflă-mă
cât poți de tare înapoi la umbră ca pe un firicel de abur abia prins de lumea asta
câteodată suflul ăsta e plăcut dar bineînțeles
e total diferit de senzația pe care ți-o dă un bebeluș care îți strânge uriașul deget în pumn
sau printr-un exercițiu de imaginație diferit de visul unei semințe de sub pământ în care
se ridică mândră peste bulgări și rămâne ținută la adăpostul unui braț de vară nesfârșită

lucrurile astea se petrec în vise și nu avem dreptul să le judecăm nici eu nici tu
de asemenea nu putem compara trecuturile și nu ne putem pune în calea timpului

bunicii mei țin toate fotografiile vechi într-o pungă mare de plastic
prinsă la capăt cu un elastic
acolo se petrece din nou tot ce s-a petrecut deja
un cadavru uriaș râcâie câteodată punga, vrând să treacă de elastic
uneori reușește și aruncă în noi cu toate golurile ținute atât de strâns până
în momentul de față într-un piept nemărginit care pare să-și găsească cumva sfârșitul
în prezența noastră, celor rămași. în punga aia văd câteodată ochii
gata să pleznească de durere și neîmplinire și totuși atât de bine antrenați să nu arate.
sub crăpăturile pozelor alb-negru plutește un punctuleț în priviri
să fie din cauza hârtiei uzate sau stă acolo
încremenită zbaterea unei speranțe nebunești și interzise?

câteodată mai scriu

luna
cea mai folosită de către poeți
istovită, cade pe fundul lacului
ținut cu grijă în mâinile-căuș
crescute anapoda din trunchiul cuvintelor.
parcă simt tensiunea dintre chibrit și catran și în același timp
de câte ori clipesc strâng între pleoape corpul deșirat al unei stafii

când îmi aprind o țigară întreaga cameră se lasă pe umerii mei
ca o tipă ce tocmai a ajuns acasă după o zi întreagă de muncă
aruncându-și haina groasă
țuguindu-și buzele pentru un fum

probabil știi cum e și cu băutura
când deschizi o sticlă de bere tocmai ca să înfigi cuțite în stomacul de piatră
format pe dinăuntrul stomacului tău
ajungi chiar și la creier vrei să-l smulgi din rădăcini și să faci curățenie după atâta timp
dar nu e chiar atât de simplu când trecutul
stă acolo ca o bătrână singură și tristă, uitată de rude
distrugând mingile copiilor ce ajung în curtea din față

câteodată nici nu aprind lumina
stau în fața unor ceruri căzătoare
în timp ce lângă mine
în sobă
arde tăcut miezul nopții