Ceva începuse dinaintea visului.
Lunecau semnele pe o câmpie albă.
Tu n-aveai altceva mai bun de făcut:
strecurai liniștea printr-o pânză de gânduri,
să-ți fie, mai târziu, hrană pentru pustiu.
Se pare că mergeam alături,
deși nicio umbră nu ni se-alătura.
Nu era niciun drum, doar o mare de alb.
Nu știam dacă pășeam, dacă pluteam
sau, pur și simplu, lumea se deplasa fără noi.

Ceva începuse, fără să se termine odată cu visul,
rămânea, ca o părere, să ne limpezească orizontul.
Tu aveai o rochie de fluturi,
care nu mai știau sau uitaseră să zboare.
Cine știe, poate nu doreau să te dezvelească,
spre-a nu te pierde în brațele mele
sau să nu te înghită marea de alb.
Pe la mijlocul visului (sau, poate, al gândului),
a venit, ca o boare, o liniște străină.
De-atunci, dispăruserăm amândoi din cadrul visului,
iar acesta continua, de-atunci, fără noi.
Am plecat fiecare într-o direcție contrară,
însoțit de jumătatea sa de orizont,
de jumătatea sa de umbră.