nu-mi amintesc să fi tras cu praștia-n vrăbii
să fi băut o cană cu vin cu vreo puștoaică
la telejurnal sau mihaela nu aveam cum să mă uit
televizorul era în camera părinților iar eu veșnic
citeam cu lanterna aia din tablă cu baterie pătrată
ascunsă sub plapumă cartea pe care
o voi scrie mâine

nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai tânăr decât astăzi
deși cănile nebăute mă latră și mă scuipă din ochi pe stradă
telejurnalul a devenit totuna cu un fel de mihaela
știu asta de la lucrătorii salubrizării urbane
care tot strâng camerele părinților aruncate de la ferestre
în televizoare minuscule
din greșeală am călcat pe-o laternă sau pe ecoul luminii

vin vrăbii, din ce în ce mai multe vrăbii, ridiculizându-mă
amărâtule n-ai nici măcar praștie
trec niște, cum să spun, un fel de mâine (de ce nu are plural?)
prin articulațiile falangelor
se-ntrec amorțirile să caligrafieze ceva spațial probabil
o plapumă, albastru ba verde ba nu
învelește, învelește frigul, eu rămân pe dinafară și nu mă mir